14 noiembrie 2008

ea e frumoasă


ea e foarte frumoasă, chiar şi în sunetul fierbinte al nopţii. e atât de frumoasă încât cerul se clatină din temelii în apaluze. e frumoasă sub stelele coloarate, sub bolta imensă a catedralelor catolice, sub umbra copacilor verzi, duminica seara când soarele aţipeşte bisericile, când cerul devine un trist câmp de maci. ea e frumoasă în dansul lebedelor, în zborul şoimilor şi sărutul vapoarelor de apa rece a mării. e frumoasă şi ochii îi aştern culori vii, din negru spre negru sacad de idei umplute cu mii de vise frumoase, cuminţi şi veşnice. e frumoasă în răsăritul soarelui, sub pretextul luminii aşezat pe rochia albă până în nisipul rece şi umed de sărutările pline de dor ale iubiţilor. e frumoasă când noaptea se aşează comodă pe retina oamenilor, e frumoasă când râde şi când merge mărunt pe străzile lungi ca o ducesă plină de farmece şi fericiri. e frumoasă când plânge fericiri şi vise uşor speriate de vremuri violente. frumuseţea ei nu e tristă sau vulgară, fiind aptă să aşeze bezele în zborul ce mă poartă. uneori, când doarme, chipul ei seamănă cu statuile străvechi în care acestea dorm frumuseţea în alb cu contur de soare răsare plin de viaţă. apoi sunt clipele de nebunie aporică, acele momente în care frumuseţea urlă sufletul furios dând chipului o formă ciudată de frumuseţe, poate prea cruntă pentru ochii aprigi de lumini.
ea e frumoasă mereu, cu linişte cuviincioasă, e frumoasă chiar şi în oglinzile murdare, pătate de amprentele unor mâini repezi de moarte.
ea e frumoasă acum când citeşte gândurile mele speriate uşor de jocul ochilor ei frumoşi la maxim. e frumoasă vara când lumina îi culege zâmbete, e frumoasă în sunetul cald al primăverii când cireşele de mai dau în clocot, e frumoasă toamna cu şalul colorat la gâtul subţire şi vesel, şi va fi frumoasă iarna când zăpada va cădea uşoară şi repede pe pleoapele ei lungi si negre.
ea va fi frumoasă mereu, în ciuda timpului şi apogeului acestuia negru şi rece.
ea e foarte frumoasă şi cuvintele acestea sunt doar un gram din toata emoţia pe care frumuseţea ei o stârneşte în mine.
...ea e frumoasă.

scris de Vali Balcan

25 octombrie 2008

pentru părinţii mei


Îmi zic: "Din muguri
amari înfloresc potire grele de nectar"
şi cald din temelii tresar
de-amarul tinerelor mele patimi.
Lucian Blaga – Mugurii



Femeie,
ce mare porţi în inimă şi cine eşti?
Mai cântă-mi înc-o dată dorul tău,
să te a
scult
şi clipele să-mi pară nişte muguri plini,
din care înfloresc aievea - veşnicii.
Lucian Blaga – Dorul

23 octombrie 2008

idolatrie



1 august 2008

început de haiku

E primăvară.
Galben viu pătat de gri -
Noroi pe suflet.

Cer învolburat -
Rozul florilor de cais
Ninge liniştit.

Focul din apus
Ucide fără milă
Corola vie.

Tăcere. Noapte.
Iedera se înalţă -
Cărare spre cer.

Şi soare şi nori
Răstignesc un răsărit -
Furtună de mai.

Visul pe podea

Într-o tăcere crudă
Trage să moară.

18 iulie 2008

Roxana




27 iunie 2008

fiinţe inexpugnabile


oamenii au chipuri, mii şi zeci ascunse peste care aruncă măşti, teatre şi cuvinte simple. mă dor măştile lor false, aroganţele şi zavistia cu care îmi atacă negrul. ce este acest negru? sau cine este? vă voi lumina curând. măştile voastre, oameni, mă forţează să numesc universul vostru scârnav, arogant la maxim, ba chiar infam, atât de slinos, încât mi se face greaţă să privesc masca voastră în fiecare dimineaţă. îmi umblaţi în suflet, desfaceţi şi jucaţi jocuri păgâne. nu vă urăsc, pt că ura nu se leagă de fiinţa mea, dar îmi inspiraţi repugnanţă de o vreme, de când atacaţi mişeleşte negrul meu sub pretexte false, cu laude vădit eronate. deodată nebunia pare să vă acopere logica, să vă fărâme mândria sau să o trezească mai plină de patos pentru a iscodi cu ochii şi cuvintele rănile uşor începute sau începutul meu şi al negrului. poate credeţi că vă purtaţi nobil sau că sunt atât de stupid încât să nu simt negura pe care doriţi să o sădiţi în mine, în ea. da negrul e ea, iubita mea, negru pe negru, fata cu obraz pal în contur de lacrimi şi rimel, fata cu poeme, Andra (etc). luminile voastre clătinate nu au forţa să ajungă în Zigurat, acolo unde-mi port fiinţa legat de ea, nu au putere să îmi dilate nervii ca apoi să explodez. îmi vine să vă plâng laşitatea, incapacitatea şi mişcările acelea copilăreşti ale unor iscoade cu rol prost jucat. fericireadimineţi m-a prins, mă poartă dincolo de puterea voastră de înţelegere, de acceptare. nu e un basm vechi cu castele şi regine, nu e neapărat un pitic ce dansează. nu! e lumina unei noi , e lumina ei
pe retina mea.nu-mi forţati raţiunea, nu-mi loviţi demintatea şi nu-mi zdrobiţi Negrul. altfel oprobriile mele vor cădea în armaghedoane devreme pe sufletele voastre uşor edulcorate de un mov profan, sub aprigele mele ridicări.
nu încercaţi cu laşitate crima care să vă salveze onorea, pentru că noi ne purtăm viaţa în mâini Divine, în artă Christică, iar moartea nu va fi decât un vis apter al vostru, pe noi ridicându-ne viaţa din morţi pt un nou avânt al iubirii pure.

*poate aşa veţi înţelege voi cei care credeţi că puteţi transgresa cu neruşinare noua mea viaţă, că bunătatea are limitele ei fixe, iar încălcarea voită (transgresa) are penitenţă cruntă.
lăsaţi-mi infinita iubire liberă.

dimineţile sunt dimineţi cu tine, iubito.
scris de Vali Balcan

12 mai 2008

corespondenţă pierdută

stăteai serios lângă mine
şi degetul tău îmi scria pe trup.
râzând, apasa cercuri pe buric
şi zâmbea în litere pe spatele meu.
mă gâdila plimbarea lui nestingherită.

stăteai nemişcat aproape de mine
şi degetul tău îmi mângâia trupul.
nu ştiam când i se va sfârşi călătoria,
dar am învăţat să surâd sub atingerea lui.

stăteai tandru, lipit de mine
şi degetul tău îmi fura trupul.
ce-ai vrut să-mi scrii?