8 mai 2009

scrieri despre mama mea


Eu am fost în ea şi ştiu cum îi bate inima de acolo.
Da, e vorba despre mama mea. Îi văd şi acum ochii frumoşi şi răvăşiţi, udaţi de lacrimi, făcându-şi mii de griji şi aplecându-se deasupra patului meu, unde zăceam bolnavă. Cam aşa arăta ea atunci când mi-era rău sau când sufeream. În agonie sau singurătate, o sunam la seriviciu şi o ceream acasă. Ştiam încă de când puneam mâna pe telefon că va veni.
Mi-e greu să scriu despre persoanele însemnate din viaţa mea pentru că sunt atât, atât de importante, încât rămân pătrunzător dezamăgită când văd că scrisul e incapabil să-mi cuprindă în cuvinte toată dragostea.
Mama mea e genul de persoană care mă înţelege şi fără să-i vorbesc. E cea mai bună mamă din toată lumea. Probabil că mulţi spun lucrul ăsta despre mamele lor, dar eu fac parte din categoria celor care cred din tot sufletul această realitate şi o respectă. Mă mustră cu blândeţe când greşesc, mă ceartă dacă vede că perseverez în lucruri nepotrivite pentru mine, dar cel mai important, îmi vorbeşte de Dumnezeu. Ea mi L-a adus în inimă şi tot ea mă ţine aproape de biserică. Îmi spune că în partea poeziilor semăn cu ea şi o cred. Îi citisem câteva texte acum câţiva ani, pe care le scrisese în tinereţea ei. Scria frumos, poate prea frumos. Este romantică şi sensibilitatea pe care o are în faţa satului în care s-a născut, în faţa naturii, a animalelor şi a florilor, mă înfioară într-un mod plăcut. De multe ori, ne închideam în camera ei albastră şi povesteam despre satul care ne-a furat inima. Eu n-am trăit nici pe jumatate din ce a trăit ea acolo, dar cunoşteam satul cu uliţele prăfuite şi grădinile lui mari, ştiam de verdele lui crud şi de florile lui pictate-n roşu aprins, de ţăranii care îşi iubeau pământul şi la care priveam fascinată când îl lucrau. Ştiu, ştiu de inima ei prinsă în acest jar.
Mama e frumoasă, deşi niciodată nu a spus că e. Ea nu ştie ce-i poate chipul şi toată frumuseţea din sufletul ei gingaş. Dar noi ceilalţi ştim. Tati a iubit-o de când era copil. Mereu vorbeşte cu mândrie de perioada în care a cucerit-o. Cred şi eu, cucerise o adevărată bijuterie.
Când eram mică şi mă certam cu Roxana, îi luam pijamaua şi plângeam cu ea în braţe. Am fost foarte apropiată de ea. Şi încă sunt, nu mă înţelegeţi greşit. Ea îmi povestea că îi culegeam toate buruienile posibile din grădină, pe care i le ofeream cu zâmbetul larg pe faţă, de parcă ar fi fost cele mai frumoase flori din lume. Pentru ea erau şi niciodată nu m-a mustrat pentru ele, dimpotrivă. Era fericită. Era fericită şi când toată ziua mă ţineam după ea şi o mângâiam pe şolduri, mai ales seara când o vedeam că spală vasele. Aveam grija ei şi îi luam apărarea în toate.
Mami obişnuieşte să-mi tempereze impulsivitatea şi se miră toată pe cine semân eu aşa “nestăpânită”. S-a speriat când m-a trimis la şcoală şi m-a descoperit o bătăioasă. Nu mă ştia aşa, din contră, mă ştia blândă, ascultătoare, ordonată. Eh, “şcoala m-a stricat pe mine”, obişnuiesc să glumesc cu ea.
Cred că a adorat perioada în care încă nu îmi pierdusem inocenţa. Păstrează cu sfinţenie şi acum toate scrisorile, bileţelele pe care i le scriam sau i le trimiteam atunci când mergeam în vacanţe în satul bunicilor. Îi povesteam te miri ce, dar ea se bucura şi mă iubea. M-a iubit şi încă o face, poate şi mai mult, şi e o dragoste care implică cea mai mare grijă din lume. Nu adoarme dacă mă ştie pe undeva, unde crede ea că nu sunt în suficientă siguranţă. Vorbim des la telefon şi abia de când locuiesc în Timişoara, îmi dau seama cât de greu trebuie să îi fie în astea 5 zile din săptămână în care sunt departe de ea. Noroc cu weekendul, pe care-l aşteptăm amândouă.
Spune că eram ruşinoasă când eram micuţă şi că obişnuiam să mă amestec prin oalele ei sau să ascund diverse lucruri, mod de viaţă pe care cred eu, că l-am furat de la Roxana, şi ea fiind preocupată cu asemenea “delectări”.
Are mult bun gust şi idei drăguţe pentru decorarea casei. De fapt, mami “ţine casa-n spate”, cum se zice. Adoră grădina pe care a transformat-o, wow, într-un adevărat paradis. Se îngrijeşte în puţinul timp liber care îi rămâne de gazon, cu a cărui firavitate se luptă din greu. Se bucură de florile pe care le plantează. Îi plac schimbările bune şi suferă dacă ceva nu îi reuşeşte cum doreşte ea. Astfel, în decurs de câţiva ani, a făcut schimbări majore şi adevărate mutări potrivite în grădină şi în curte.
Mami e înţeleaptă şi credincioasă. Mă mândresc cu ea. Nu-mi amintesc să-mi fi dat vreun sfat prost vreodată. Se supără greu, dar suferă uşor. Mereu ne încredinţează vieţile în mâna Domnului şi citeşte mult din Biblie. Nu pierde niciodată ocazia să ne vorbească despre El. Îşi preţuieşte enorm sora şi vorbeşte frumos despre familia ei.
În ceea ce priveşte gusturile noastre comune, trebuie să recunosc că nu ni se potrivesc mai deloc, nici măcar la îmbrăcăminte. Şi ea şi Roxana rămân şocate de fiecare dată când îndrăznesc să mă însoţească la cumpărături.
În partea sensibilă, mama mea e sufletistă. Niciodată nu am să pot să o preţuiesc aşa cum merită cu adevărat. Are sufletul de aur. Nu o spun pentru că e mama mea, o spun pentru că aşa e. Daca ştie că sufăr, suferă şi ea şi o face într-un mod asemănător cu mine. Nimeni nu m-a consolat aşa de frumos cum a făcut-o ea. O iubesc ca pe lumina ochilor mei şi totul, totul mă leagă de ea, până şi prenumele meu, Florina.
Eu, Andra, am fost în mama mea şi am simţit cum îi bate inima de acolo. Numai eu ştiu cât de mult mă iubeşte şi nimeni nu este ca ea.

7 mai 2009

scrieri despre tatăl meu


Îmi amintesc de mânile muncite ale tatălui meu care se puneau în jurul taliei mele şi mă ridicau în sus. Apoi braţele puternice şi zâmbetul blând şi ochii verzi… Tatal meu este un om bun. Şi frumos. Dacă aş fi trăit când era el tânăr, sigur m-aş fi îndrăgostit de el. Când meditează, obişnuiesc să îi privesc captivată privirile-i frumoase ce-i cad în gol. Când sufăr, are privirea bolnavă. Deschide uşor uşa camerei în care stau ascunsă şi aşteaptă să-l chem înăuntru. Se aşează trist pe pat. Nu îmi spune prea multe, poate să nu mă rănească şi mai mult, dar simpla lui prezenţă îmi aminteşte că e o binecuvântare în viaţa mea. Dintotdeauna a fost blând cu mine şi m-a răsfăţat mult. Mereu îmi cumpără dulciuri, nu contează dacă afară plouă cu găleata. Ar fi vrut să mă nasc băiat, dar ştiu că e fericit şi cu mine fată. Oricum, mă interesează fotbalul şi nu puţine ne sunt discuţiile în sensul ăsta. De fapt, eu sunt singura din casă care îi împărtăşeşte din ideile sportului.
Tati are o fixaţie neînţeleasă cu pixurile. Eminescu ar fi fost gelos pe el, ar fi putut crede că vrea să îi fure meseria scrisului. După aproximaţia mea, prin mână i-au trecut sute, sute de pixuri. Pe cele mai frumoase le păstrează ascunse ca pe nişte trofee. 
Nu m-a bătut niciodată, o singură palmă “mi-a altoit-o” şi pe bună dreptate. Tocmai zugrăvisem casa. Eram toţi 3 în camera Roxanei: eu, obositoare de felul meu, Roxana la birou, preocupată de scris şi tati obosit se odihnea pe pat. În fine, numai odihnă nu a fost ce a urmat. A observat că m-am arătat tare interesată de seringa lui şi de sticluţa cu cerneală a Roxanei. O, da, ştia ce-mi judecă mintea, aşa că nu s-a sfiit să-mi atragă atenţia de vreo 5-6 ori. În cele din urmă, inevitabilul s-a produs. Pereţii proaspeţi văruiţi erau acum stropiţi cu cerneală albastră şi de parcă n-ar fi fost de ajuns, mai afişasem pe chip şi-un zâmbet de cuceritoare. Palma a fost uşoară şi prea indulgentă, bineînţeles, pentru statura mea şi pentru greutatea lui. A fost singura dată când şi-a pierdut răbdarea cu mine, deşi îl exasperasem de atâtea ori şi, da, din nefericire, mai urma să o fac (a se înţelege de la sine că pasiunea mea pentru murdărirea pereţilor curaţi nu a dispărut nici astăzi, spre disperarea părinţilor. Nu-mi pot da seama dacă sunt încă iritaţi sau deja au trecut la indiferenţă în ceea ce priveşte “vechea mea distractie”.)
Tatăl meu e medic veterinar şi mă mândresc cu asta. De mică eram interesată de trusa lui medicală. Mă jucam cu seringile lui, dar la ace aveam interzis. Tati munceşte mult, e chemat mereu şi devreme la servici, ori la telefon, ori la uşă, amândouă cazuri lucrează spre disperarea mea şi a Roxanei, mai ales în vacanţele de vară. Dacă am vrut să mergem undeva cu maşina ne-a dus, nu punea la suflet că după o zi de muncă obositoare ar fi vrut doar să se aşeze într-un pat. Când făcea mama prăjituri el şi Roxana se bucurau cel mai mult. El ne-a adus animăluţe în casă şi tot el m-a învăţat despre ele. Eram atât de fericită dacă mă lăsa să îl ajut la vindecarea lor!
Avea o carte cu rasele câinilor, îmi aduc aminte că împreună cu Roxana o răsfoiam des, însă nu mai ştiu care dintre noi două am mâgzălit-o, cred că ea (aici ar trebui să vorbesc despre caricaturile Roxanei pe toate buletinele mamei). Papito are o întreagă bibliotecă plină cu cărţi pentru animale. De fapt, avem biblioteci întregi cu cărti, cărţi pe care le-a adunat împreună cu mami. Pune preţ pe învăţat şi e foarte ambiţios în privinţa asta. E distrus total când îmi vede “priceperea” mea la geografie. Dacă vreau să aflu de un oraş sau de un eveniment istoric, la el mă duc să întreb. “Vai de capul meu! Pune, fată, mâna pe-o hartă şi învaţă oraşele ţării”, îl aud cum mi-o spune râzând. E complet nedumerit de lipsa mea de orientare în spaţiu, ce e drept, istoria e cea care mă salvează. Are o pasiune şocantă pentru cifre, le ţine la perfecţie minte. Ce mă bucură e faptul că nu e nevoie să mă bat cu el pe telecomandă. Şi fiindcă tot veni vorba de televizor, cred că Roxi pe el seamănă cu comentatul evenimentelor “de pe sticlă”…
Tati mă alintă în multe feluri şi e fericit dacă îi urmez principiile de viaţă. Dragostea şi atenţia lui îmi dă siguranţă. Ştie de şiretenia mea de care mă folosesc atunci când vreau să obţin ceva de la el. Deja cuvintele “tăticule…tăticuţul meu… Papito…” îi sunt mai mult decât cunoscute. Tatal meu a luptat mult ca sa ne asigure case, educaţie şi confort. Când mă gândesc la tati, mă gândesc la casa veche de la Var, cu camerele mari şi-ntunecoase, cu mirosul prafului şi a necunoscutului de-acolo, mă gândesc la podul ei de care-mi era frică când eram mică şi la tot misterul ce învăluie casa aceea. Mă gândesc la plimbările pe care le făceam eu şi el cu bicicletele, mă gândesc la toate iernile în care ieşea cu mine afară ca să mă care cu sania, mă gândesc că împreună cu el am păşit în apa botezului…
Am pierdut copilăria de multă vreme, dar pun rămăşag pe tot ceea ce sunt că-mi vor rămâne întipărite în memorie pentru toată viaţa acele mâni muncite ale tatălui meu care se puneau în jurul taliei mele şi mă ridicau în sus. Apoi braţele puternice şi zâmbetul blând şi ochii verzi...