18 ianuarie 2010

"femeie, ce mare porţi în inimă şi cine eşti?"


E singurul articol unde, deşi ar fi trebuit să scriu pagini pentru introducere, cuvintele se împrăştie în gândul meu şi de emoţie mâinile nu-mi pot scrie nimic. Mulţumesc mamei mele pentru aceste texte. Mulţumesc.

Mi-a plăcut întotdeauna să privesc apusul soarelui. Stăteam cu ochii pierduţi pe cerul în flăcări, îmi simţeam nările fremătând, mă mângâia pe obraz fâlfâitul aripilor mele… Aripi? Da, aripi! În momentele acelea nu mai eram eu… Eram pasărea ce plutea învăluită în purpura asfinţitului, eram cu sufletul deschis cât zarea şi mă durea fiecare pierdere de rază.
Var
mai 1980

Stăteam culcată în iarbă. Simţeam în mine fiecare susur al râului, fiecare clipocit al izvorului. Mă mângâia fiecare unduire a ierbii, mă îmbujora fiecare şoaptă a vântului, mă înfiora glasul tainic al pădurii.
Îmi simţeam umerii grei de roadele pomilor, îmi simţeam părul nins de florile câmpului, mi se oglindea în ochi zborul tremurat al fluturilor… Sufletul meu era cât zarea, cântecul meu se înălţa pe aripile păsărilor, paşii mei mă purtau spre ceruri albastre… Ecoul inimii îl auzeau munţii… Buzele mele erau zmeura pădurii, iar pe obraji mi se odihnea roua zorilor.
În trupul şi sufletul meu natura îşi cânta nostalgia înserării. Trupul şi sufletul meu auzeau îndepărtatele suspine de toamnă târzie. În trupul şi sufletul meu se revărsa verdele câmpului de primăvară, în mine râdea fiecare deschidere spre soare a mugurilor…
Var
03.07.1981

15 ianuarie 2010

minuneo

1 ianuarie 2010