27 februarie 2010

nu m-am putut abţine



şi ultima, preferata mea

26 februarie 2010

asta da poezie


niciodată, iubito, n-am să merg fără tine
eşti prezentă în sângele meu galopând
te simt ca pe-o băutură în vine
cuţit ce-mi taie sfoara unui gând

niciodată, iubito, n-am să ador altceva
decât sânii tăi mici făr-a bluzei perdea
legănarea şoldurilor tale fierbinţi
ce scoate pe Corso
vânzătorii din minţi

niciodată, iubito, n-am să umblu hai-hui
în palmă mereu îmi vei sta ca un cui
răstignit în această râvnită dulceaţă
ce ţine o viaţă

în cosmos trimis să comand escadrile
să cuceresc un meteorit
din altă cale lactee
stăpungând în iureş norii atomici
vei fi, dintre stele, singura râvnită femeie

şi-n moarte de-ar fi să cobor fără lift
să umblu prin ale iadului odăi cu metroul
tot la tine, iubito, m-aş gândi
admirându-ţi, în zmoală, trusoul.
Lucian Avramescu - Niciodată, iubito

25 februarie 2010

părinţilor


Părinţii fac totul oricând pentru noi -
Ne nasc şi ne cresc mai mari decât ei,
Rămân apoi cu discreţie în urmă,
Nu ne deranjează de obicei.

Li-e ruşine că sunt prea bătrâni, prea bolnavi,
Pentru noi prea modeşti şi prea simpli părinţi,
Vinovaţi pentru timpul pierdut
Ne privesc în tăcere cuminţi.

Apoi îşi mută privirea în stea,
Când raza-nglodată de cer se subţie.
Şi, obosiţi, nu pregetă-o clipă
Să ni se aşeze în pământ, temelie.
Ana Blandiana – Părinţii

24 februarie 2010

din interior


Ce-ai să te faci, Doamne, dacă mor?
Dacă mă sfarm? (îţi sunt urcior).
Dacă mă stric? (şi băutură-ţi sunt).
Sunt meşteşugul Tău şi-al Tău veşmânt,
cu mine rostul Tău dispare.

În urma mea nu mai ai casa-n care
să Te întâmpine cuvinte calde.
Cad eu, din ostenitele-Ţi picoare cade
sandala de velur, mângâietoare.

Mantaua Ta cea mare se desprinde.
Privirea Ta spre care se ridică
obrazu-mi cald precum o pernă mică,
va rătăci-ndelungă vreme după mine –
şi-n asfintit de soare se va-ntinde
în poala rece-a pietrelor străine.

Ce-ai să te faci, Doamne? Mi-e frică.
Rainer Maria Rilke

21 februarie 2010

poza anului 2010

17 februarie 2010

Octav

“Noi, umbrele, nu mai avem nici un rost la înmormântare.
Un om care trăise în peşteră, ne vorbea într-o noapte de înmormântările de la oraş. A spus, simplu, un mare adevăr: la voi, orăşenii, moartea vine cu lumânări şi sicriu, cu doliu şi colivă, cu popi şi ciocli, cu lacrimile celor vii şi cu fanfara care răsuceşte nervii barbar, cu groapa şi bulgării de pământ pe capacul sicriului, cu tot ce e groază şi nu e moarte!
N-am curaj, aşa cum mă simt acum…
O fanfară, ţipând în alămuri un marş funebru, m-ar amesteca – sub paşii cailor de la dric, cu zăpada, ca pe o cârpă! Şi nu mai am o lacrimă, s-o plâng pentru oameni…
George Mihail Zamfirescu, “Madona cu trandafiri”

8 februarie 2010

20


Nu m-a durut deloc acest frig de februarie. Aceste zile dulci le-am îngropat aici, în pământul din mine. Şi mi-au ţinut de cald în oase.
Viscolul din afara trenului mi-a părut a-mi semăna cu o eşarfă fluturată de o mână neliniştită de copil. O mare nesfârşită de alb, cu pomi goi şi dealuri aplecate în tristeţea depărtării. Cerul a încărunţit. Nu cred că mai ţin minte nimic, decât că…
A, da. Două braţe mari care-mi eliberează greutatea din mâini, apoi o căldură mare, strânsă-ntr-un piept a cărui formă o ştiu atât de bine. Îmi ridic obosită ochii şi cele două lumini verzi deja mă întâmpină fericite. Prima îmbrăţişare din gară aproape că m-a durut de atâta dor ce cuprindea în ea.
Încă mai simt pardoseala de scânduri scârţâind sub tălpile mele goale ce aleargă întruna în cameră. Ferestrele înalte, oglinda sprijinită de perete, mâna lui pusă peste mâna mea şi liniştea casei îmi rod gândurile din aceste momente singure.
Dar mai târziu a nins cu aşteptările mele lângă fereastra unde m-am aşezat cuminte ca să îi scriu că-s fericită. Paşii i-am recunoscut imediat după graba cu care au năvălit în cameră...