17 martie 2010

Florica sau Breaza?


-Da.
-Alo? Domn doctor?
-Nu. Fata lui.
-Alo? Domn doctor?
-Nu! E fata lui.
-Au, mamo, fii bună, unde-i domnu’ doctor?
-La serviciu.
-Unde? La Bucoşnita?
-Nu ştiu. Nu mi-a zis. Eu acum m-am trezit când a sunat telefonul… şi el deja e plecat de câteva ore.
-Da’ unde e? La Petroşnita?
-Nu ştiu.
-La Vălişoara?
-Nu ştiu!
-O fi că-i tăman la Goleţ?
-Chiar nu ştiu.
Da, cam aşa eram trezită în fiecare vacanţă. Până când mă enervam şi scoteam telefonul din priză. Sâcâitor rău mi se părea genul ăsta de conversaţii, mai ales că-mi picau ochii în gură de somn. Mai târziu, m-am făcut nesimţită. Îmi puneam perna în cap şi nu mai răspundeam la telefon nici să mă fi picurat cineva cu kg de ceară fierbinte. Abia zilele trecute mi-am dat seama ce oameni buni sunt oamenii simpli. De fapt, chiar m-am simţit prost. M-au tratat ca pe o prinţesă pentru simplul fapt că eram “fata lu’ domn doctor” şi aproape că ne forţau să intrăm în casă, unde ne serveau cu fel de fel de bunătăţi. Mâncare, pâine făcută în vatră, ciocolate, mere, sucuri, cafea, ceaiuri, cornuri, bani, pachete pentru acasă cu lapte, caş, ouă etc. M-am simţit ca la mine acasă: răsfăţată şi cocoloşită. La început toată lumea s-a mirat că vorbesc. Şi încă am fost foarte comunicativă, sociabilă. Când spun sociabilă, mă refer la faptul că am avut o gură cât o şură. De cum intram în şură (curte-casă-curte-grajd-curte) şi până când ieşeam în stradă, vorbeam întruna.
Am fost linsă de toţi viţeii, am fost psiholog pentru toate mâţele flămânde şi maltratate, am fost jucăuşă cu câinii (foarte surprinzător), am lăudat toate iepele, am admirat puii de găină, m-am minunat de toţi iepurii şi m-am speriat de măgari. Printre înjurăturile ţăranilor de genul
“stai, curvo”,
“îi bătrână vaca şi degeaba”,
“moartea să-ţi ia pielea”,
“păcatul să-ţi ia nasu’”,
“du-te, să te duci la dr...”,
“proasto, stai cuminte”,
“stai, vacă, eşti nebună?”,
“urato, te bat de nu te vezi”,
“tu, prostano, stai pe loc că te-mpunge domnu’ doctor”,
“năhuio, stai dr….. potolită” etc, eu stăteam şi mângâiam de zor vacile, vorbeam tandru cu ele, ca să nu se sperie şi ca să nu le doară vaccinul şi recoltarea de sânge.
Mă ocupam de acte, eprubete şi bani. Linu se ocupa de ţinutul vacii şi tati de analize. Când am intrat într-o casă de ţărani înstăriţi, fiecare s-a dezlănţuit cum a ştiut mai bine: Linu s-a aruncat să mângăie modelul de maşină Audi A6, tati s-a pus să-şi sorteze acele şi eu m-am băgat pe sub o masă ca să prind mâţa de coadă.
La început Linu era foarte timid cu mine. Vorbea doar cu tati, însă în câteva ore am reuşit să-l câştig de partea mea. Mi-a cărat plasele, mă ajuta cu numerotarea crotaliilor, uneori îmi ţinea acele de care trebuia să mă ocup, câteodată (doar dacă la ţinerea vacii ajuta şi stăpânul ei) ţinea lanterna pe care eu trebuia s-o ţin şi niciodată nu intra în curte fără să intru eu prima. Şi-a spart mâna într-un corn de vacă, era sa fiu făcută afiş de agăţat pe perete şi tati, 98%, a fost la câţiva milimentri distanţă de moarte. Aici a fost şocul. Să-l văd pe tatal meu riscându-şi viaţa pentru o singură analiză, nu mi-a fost deloc uşor. De multe ori, când vaca se zbătea şi-l împingea sau îl bloca între ea şi zid, îmi venea să ţip, dar m-am gândit că una isterică pe fundal nu ar ajuta cu nimic. Abia acum pricep de ce tatăl meu vine foarte obosit de la muncă, de ce e dificil să fii medic veterinar pe 4 sate, plus consultaţiile din afară, de ce e solicitat la orice oră din noapte. Abia acum înţeleg ce greu se câştigă un ban, ce înseamnă o facultate bună şi-un renume bun, şi la ce risc se supune tatal meu în fiecare zi ca să-mi fie mie bine, ca să stric banii cum am eu chef, când el e la un pas să fie lovit de toate animalele pe care le consultă şi le tratează. Nu e simplu deloc să lucrezi cu cabaline, bovine, oine, caprine, suine, canine etc, pentru că cei de la ţară nu stau tocmai la ţară ca să-şi crească animale de companie…
Munca nu se încheie aici, iar postul meu de secretară de teren va mai fi solicitat şi-n continuare (chiar îmi place).
Pe scurt, am cunoscut şi revăzut o mulţime de oameni şi mi-a fost bine. Am cucerit toţi moşii, le-am făcut la sentiment pe babe şi mi-a plesnit inima când vedeam că mulţi îmi lasă bacşiş. Am primit răsplată şi o coadă de vacă direct peste faţă, dar nu m-am supărat deloc. Ba chiar am început să râd, după ce nu am mai văzut stele verzi pe pereţi şi beculeţe roz pe tavan. Mi-a scăpat geanta cu acte în bălegar, am pierdut un pix, am încurcat-o pe vaca Florica cu vaca Breaza, am venit acasă îngheţată de frig, obosită şi super murdară (dacă tati o lua în stânga ca să ocolească noroiul şi Linu în dreapta, eu o luam direct în faţă, ca “să nu mă mai complic”), dar cu reală bucurie şi satisfacţie în suflet.
Dacă zilele trecute îl preţuiam pe tati foarte mult, acum îl preţuiesc şi-l înţeleg şi mai mult. Tatăl meu e un erou pentru mine şi n-am nevoie de motive mai mari ca să-l iubesc pentru ceea ce este. Şi pentru ceea ce face pentru mine.

14 martie 2010

Schindler’s list

O absurdă intoleranţă etnico-religioasă, antisemitismul, rasismul şi xenofobia au stat la baza originii “soluţiei finale a problemei eveieşti”. Holocaustul a fost punerea în practică a programului de exterminare a evreilor, plănuit în cele mai minuţioase detalii şi executat cu cea mai mare brutalitate de nazişti.
Cine ar fi crezut că afemeiatul şi profitorul Oskar Schindler, membru al Partidului Nazistva aduce salvare a ca. 1200 de evrei? Renumita faptă nobilă va rămâne în istorie şi cartea lui Thomas Michael Keneally, publicată în 1983, sub denumirea de “Schindler’s Ark” (câştigătoare a premiului Booker), va fi ecranizată în 1993 de către regizorul Steven Spielberg, cu numele de “Schindler’s list”.
Această capodoperă cinematografică reprezintă marea tragedie a poporului evreu, realizată într-un film biografic, despre război, ce descrie lămurit momentele devastatoare. O dramă cutremurătoare, ce zguduie din temelii afirmaţia preşedintelui Iranului, Mahmud Ahmadinejad, (“Holocaustul nu a existat, iar Israelul este un rău în sine!”) rămâne surprinzător de marcantă datorită durităţii faptelor, a ororilor comise de germani împotriva evreilor.
Pe lânga timida evoluţie a personajului Itzak Stern, interesantă este şi ivirea fetiţei în haină roşie, în contrast cu decorul acela alb-negru. Vie pe străzile ghetoului, moartă în lagărul Plaszow a comandantului Amon Göth (unii critici ai filmului se leagă de această apariţie ca de-o speranţă neîntreruptă a evreilor că vor supravieţui masacrului). Actorul Ralph Fiennes, care interpretează rolul acestui comandant, îşi îndeplineşte cu tărie atribuţia unui psihopat antisemit. Mutant al cruzimii, lipsit de judecată dreaptă, uşor naiv şi destul de influenţabil, se plimbă ca un câine turbat printre coloanele de evrei, împuşcându-i fără cea mai mică remuşcare. Pelicula e presărată cu gloanţe, neputinţă, supunere, speranţă, multă frică şi câstigă 7 premii Oscar (pentru cel mai bun film, cea mai bună realizare cinematografică, cea mai bună scenografie, cea mai bună editare de film, cea mai bună coloană sonoră, cel mai bun regizor, cel mai bun scenariu scris după un material) şi 3 Globuri de aur (pentru cel mai bun film, cel mai bun regizor şi cel mai bun scenariu).

13 martie 2010

The pianist


În 1946, Wladyslaw Szpilman, un evreu polonez, tânăr pianist, îşi publică volumul de memorii sub numele de “Moartea oraşului”, în care îşi povesteşte destinul în faţa exterminării evreilor de către nazişti. Mult mai târziu, în anul 2002, Roman Polanski ecranizează cartea sub titlul “The pianist”. Filmul a fost un succes total şi apreciat la modul culminant, astfel încât a obţinut Palme d'or la Cannes, 3 premii Oscar, 7 premii César, două premii BAFTA, 4 Premii ale Societăţii Criticilor de Film, Premiul Goya pentru cel mai bun film european, toate premiile Eagle, Premiul pentru cea mai bună imagine, 3 premii acordate de către Asociaţia Criticilor de Film, Premiul pentru cel mai bun film.
Nocturna în Do diez minor a lui Chopin mi-a chinuit teribil sufletul, melodie de care pare să se lege toate secţiunile peliculei. Acţiunea filmului se petrece în Varşovia, mai exact în anul 1939, când Anglia şi Franţa declară război Germaniei naziste. De aici urmează toate umilirile la care sunt supuşi evreii. Îngrădirea socială, economică şi politică a acestora pregătesc scenariul pentru toate atrocităţile următoare. Crimele cu sânge rece, cruzimea împinsă până la extremitate, desconsiderarea evreilor ca fiinţe umane, toate acestea fac din acest film o capodoperă extraordinară, o operă cinematografică dură ce surprinde moartea inevitabilă până în cele mai mici şi cutremurătoare detalii.
“Interzis evreilor” pare să fi devenit sloganul oricărei acţiuni. Decretul care priveşte emblema cu steaua lui David, pe care evreii trebuie să o poarte, reprezintă din start stăvilirea socială pe care aveau să o sufere. Umilirea cea mai dureroasă a fost palma dată tatălui de către militarul din efectivul de comandă al forţelor armate germane. Aproape că am izbucnit într-un plâns isteric şi imaginea aceea încă îmi bântuie sufletul şi lumina ochilor. Filmul acesta mi-a scuturat fiinţa atât de tare, încât devin de-a dreptul incapabilă să redau măcar o mică semnificaţie din ceea ce am simţit atunci când l-am vizionat.
În 1 octombrie 1940, evreii sunt obligaţi să se mute în ghetouri. În tăcere, cu capul plecat, pe strada păzită de ofiţerii germani, evreii păreau nişte oi duse la tăiere. Trebuie să fie tulburător de neputincios să stai în faţa ferestrei tale şi să vezi cum se construieşte un zid între poporul tău şi cealaltă lume. Cadavre, disperare, foamete, jafuri, sărăcie, înghesuială şi nu numai, pelicula e presărată cu tot felul de înjosiri ale evreilor, una mai crudă decât alta. Clipa în care tatăl, în drum spre trenul ce duce în lagărele de exterminare, reuşeşte să cumpere o caramea pentru membrii familiei, zguduie, zdruncină orice fărâmă de închipuire. E grozăvie, e crunta realitate pe care evreii trebuie să o împlinească.
Wladyslaw Szpilman reuşeşte, printr-o intervenţie a unei cunoştinţe, să nu se urce în trenul morţii, însă, din păcate, familia lui nu are acelaşi destin îngăduitor.
Schimbul faimos de replici:
“-Ştii de ce vă batem?
-Nu.
-Ştii de ce vă batem?
-De ce?
-Pentru a sărbători Anul Nou.”, redă un dialog brutal ce intrigă priceperea omenească.
În cele din urmă, reuşeşte să fugă din ghetou şi să se ascundă (prin ironia sorţii de două ori) într-un apartament al cărui bloc era situat vizavi de spitalul şi poliţia germană.
Modul superb în care melodia răsună în cameră, în urechile lui, în fiinţa lui, când de fapt, degetele lui nici măcar nu atingeau clapele pianului, îţi termină sufletul şi ţi-l ridică în acelaşi timp.
Îndurând singurătatea apăsătoare, izolarea permanentă, înşelăciunea neaşteptată şi foamea, Wladyslaw se încăpăţânează să rămână în viaţă după nenorocirea nemţilor asupra poporului său. Se refugiază într-o casă părăsită şi continuă să trăiască ascuns acolo.
Apogeul filmului e surprins în salvarea care îi vine tocmai de la un ofiţer german, Wilm Hosenfeld, iar încăpăţânarea (disperată) aproape copilărească a lui Szpilman de a căra peste tot conserva de castraveţi, împodobeşte prea jalnic, prea frumos partea respectivă.
“The pianist” e un film biografic despre război şi o dramă zguduitoare, care nu se poate să nu-ţi mişte sufletul şi conştiinţa. Nu e doar filmul meu preferat, e filmul care m-a impresionat profund şi care, cu toată convingerea, mi-a marcat viaţa.
Îmi pare bine de izbânda filmului, îmi pare bine de victoria lui Wladyslaw Szpilman, de tot ceea ce a reuşit să transmită regizorul prin actorul Adrien Brody, însă îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat acolo, îmi pare rău pentru că e îngrozitor.
Îmi pare rău că omenirea ar trebui să plângă şi nu plânge.

11 martie 2010

episodul 5


Mă întorceam de la Bucureşti. De la Severin, bucurie mare, că am rămas singură în compartiment. Pun mâna pe telefon şi-i trimit satisfăcută mesaj lui Vali, aşa, ca să sărbătoresc reuşita cu el. Dar nici nu apuc bine să scriu tot mesajul, că văd prin geamul uşii un băiat (parcă “violator” scria pe fruntea lui) ce-şi cară bagajul imens, scanează repede cu ochii compartimentul gol, trece mai departe, iar după câteva clipe, exact cum am început să bănuiesc, revine. Deschide uşa şi fără să zică nimic, dă să se instaleze.
Eu, ofticată, întreb:
-Ai loc aici?
El sincer răspunde:
-Nu.
-Atunci?
Că m-o fi înjurat în gând, că nu m-o fi înjurat, nu ştiu. Cert este că a ieşit cu tot cu bagaj şi nu s-a mai întors. Eu în locul lui nu ieşeam. De fapt, nici nu aş fi crezut că îl pot intimida atât de mult încât să plece. Probabil că a văzut şi el că am prins rădăcini şi m-am făcut stăpână pe compartiment, ca la mine acasă.

10 martie 2010

episodul 4


Trebuia să trimit un pachet la Bucureşti şi ce e mai rapid decât Intercity? La gară m-a adus tati cu maşina. Soseşte trenul, alerg la mecanicul de locomotivă. Stupefiere, după ce că stă doar 2 minute în gară, şi nici alea cum trebuie, domnu’ îmi spune că el nu poate să ia pachetul (de parcă era mare şi avea cancer), să mă duc la vagonul 2, să-l dau şefului de tren. Fug ca o nebună, cu tati după mine, către vagonul 2. Trenul dă să plece. La uşa vagonului nu e nimeni. Încep crizele, disperarea, panica. Vine un controlor imediat, îi dau pachetul, îl rog să-l dea şefului de tren. Gata, trenul a şi plecat, dar în tot timpul ăsta, pe peron, ieşise un ceferist să ţipe la mine:
-Ce crezi, fetițo? Că trenul stă după tine, că e taxi?
La care eu de lângă tati:
-Care e problema dumitale?! Am făcut ce mi s-a spus. O fi că îs io de vină că nu e ordine în tren???
Şi plec îmbufnată. În drum spre casă, îmi sun unchiul ceferist să mă rezolve. Îmi era frică că nu ajunge pachetul unde trebuie. Urmez indicaţiile date, tati întoarce maşina şi iată-ne din nou ajunşi în gară. Trebuie să ne interesăm la o doamnă cine e şeful de tren şi dacă a primit pachetul. Numai că respectiva doamnă nu se află la birou. Deznădăjduită, dau să ies afară, când un bărbat îl strigă bucuros pe tati:
-Domn’ doctor, domn’ doctor, ce vă aduce pe aici?
-Ooo, numai bine!
Şi începe tati cu povestitul.
-Staţi liniştit, vă rezolv eu! Haideţi în birou la şefu’ ca să dau telefoanele.
Când intrăm (nu ştiu cum de numai eu păţesc faze d’astea), dăm peste istericul de pe peron. Probabil că şi el când m-a văzut că intru şi-o fi zis în gând:
-Iată una ca mine.
De parcă schimbul usturător de replici nici nu ar fi existat, am zâmbit, ne-am salutat politios. Celălalt a dat telefoanele necesare şi pachetul meu a ajuns cu bine la destinaţie. La sfârșit şefu’ a povestit cu tati, cică se cunoşteau de când lumea…

9 martie 2010

episodul 3

Mare mi-a fost bucuria când Adriana s-a mutat cu noi în apartament. Doar la un singur capitol stăteam prost: gestionarea banilor. Luni, marţi şi puţin din miercuri trai şi viaţă, toata ziua la magazinul nostru preferat: poşete, cercei, inele, eşarfe, agrafe, bentiţe. Plinul de acolo, apoi joi şi vineri pauză totală, ne blestemam zilele fiindcă trebuia să luăm tramvaiul, că doar nu am fost în stare să ne oprim bani de taxi. Dar în vinerea aia am dirijat-o pe Adriana:
-Lasă, fată, ai încredere în mine că ne ajung banii şi pentru taxi, tichet, şi suc.
Numai că ori nu m-am uitat bine în portofel, ori am fost beată rău, că în faţa gării taximetristul îşi aştepta plata cu mâna întinsă, iar eu cu Adriana ne căutam de monede prin buzunare, porfofele goale… După mărunţişurile cele mai penibile, am reuşit să ne achităm datoria, aşa că hai la casa de bilete să ne luam loc. Am reuşit-o şi pe asta şi, în timp ce salivam la sucurile din frigider, ne căutam (din nou) prin buzunare. La un moment nefericit, vine un cerşetor şi mă trage de mânecă:
-Domnişoară, nu aveţi să-mi daţi şi mie un ban să-mi iau…
-Nu am.
-Domnişoară, chiar nu aveţi să-mi daţi şi mie…
-Nu am!
Stă ce mai stă, începe iar:
-Hai, domnişoară, nu aveţi…
Izbucnesc:
-Nu am!!! N-u a-m! Uite, şi îi arăt exasperată câţiva bănuţi în palmă, care nu-mi ajungeau nici să trec singură strada. Adriana se miră de reacţia mea de săracă disperată şi începe să râdă. Când, învinse, dăm să plecam spre peron, opreşte un bărbat pe Adri şi îi spune foarte timid:
-Nu vă supăraţi, promit că nu sunt ironic, dacă chiar nu aveţi bani, putem să facem noi o chetă…
Adriana roşie toată, eu din politeţe mă fac că n-aud, în sfârşit, depăşim momentul şi ajungem în faţa trenului. Mai e până la plecare şi setea deja ne chinuie gâturile uscate. Deodată, Adriana se luminează la faţă:
-Fată, am eu un bilet de tramvai...
Eu:
-Şi ce propui?
-Tu ce crezi?
-În niciun caz! Nu. Nu. Nu mă duc. Du-te tu.
După câteva minute, în faţa unui chioşc, cu biletul de tramvai în mână - prostită de Adriana să mă duc eu până la urmă - încercam să negociez vânzarea lui. Moşu’ n-a vrut cu niciun chip:
-Nu, îmi pare rău, domnişoară, nu am voie să cumpăr. Doar să vând. Astea-s ordinele, n-am ce să fac.
Bun, adică vreau să spun că e de rău. Trec la următorul. Am noroc, e un băiat, vorbeşte la telefon, deci nu e foarte atent.
-Ciao, îl întâmpin eu din senin, cu o faţă zâmbitoare pe care nu poţi nicidecum s-o refuzi…
Mi-am înghiţit ruşinea când am văzut-o pe Adriana că se bucura de ce căram în mâini. O sticlă  de apă minerală. Doar de atât am avut bani.

8 martie 2010

mamei mele

Cine poate găsi o femeie cinstită?
Ea este mai de preţ decât mărgăritarele.
Inima bărbatului se încrede în ea, şi nu duce lipsă de venituri.
Ea îi face bine, şi nu rău, în toate zilele vieţii sale.
Ea face rost de lână şi de in, şi lucrează cu mâini harnice.
Ea este ca o corabie de negoţ; de departe îşi aduce pâinea.
Ea se scoală când este încă noapte, şi dă hrană casei sale,
şi împarte lucrul de peste zi slujnicelor sale.
Se gândeşte la un ogor, şi-l cumpără; din rodul muncii ei sădeşte o vie. –
Ea îşi încinge mijlocul cu putere, şi îşi oţeleşte braţele.
Vede că munca îi merge bine, lumina ei nu se stinge noaptea.
Ea pune mâna pe furcă, şi degetele ei ţin fusul.
Ea îşi întinde mâna către cel nenorocit,
îşi întinde braţul către cel lipsit.
Nu se teme de zăpada pentru casa ei,
căci toată casa ei este îmbrăcată cu cărămiziu.
Ea îşi face învelitori,
are haine de in subţire şi purpură.
Bărbatul ei este bine văzut la porţi,
când şade cu bătrânii ţării.
Ea face cămăşi, şi le vinde,
şi dă cingători negustorului.
Ea este îmbrăcată cu tărie şi slavă, şi râde de ziua de mâine.
Ea deschide gura cu înţelepciune, şi învăţăturile plăcute îi sunt pe limbă.
Ea veghează asupra celor ce se petrec în casa ei,
şi nu mănâncă pâinea lenevirii.
Fiii ei se scoală şi o numesc fericită;
bărbatul ei se scoală, şi îi aduce laude zicând:
“Multe fete au o purtare cinstită, dar tu le întreci pe toate.”
Dezmierdările sunt înşelătoare, şi frumuseţea este deşartă,
dar femeia care se teme de Domnul va fi lăudată.
Răsplătiţi-o cu rodul muncii ei,
şi faptele ei s-o laude la porţile cetăţii.
Proverbe 31:10-31

7 martie 2010

episodul 2

Roxana şi Adriana ştiu că-mi place să fac pe organizatoarea în trenuri. Nu sunt adepta nepoliteţei, sunt educată, dar în unele cazuri, trebuie să aplici măsurile de urgenţă, aşa că…
Ianuarie 2009. Eu, Adriana şi Mihai. Tren către Timişoara. Când să intrăm în compartimentul nostru plin de oameni, plin de bagaje. Adriana explică politicos că trebuie să ne punem şi noi undeva bagajele, că e meritul nostru, fiindcă ne-am plătit biletul. Ăştia nimic. Ignorare totală. Mihai încearcă să intervină, dar repede îl opresc:
-Stai, dragă, lasă-mă pe mine.
După câteva minute, cititorul ne poate imagina relaxaţi pe locurile noastre, cu bagajele unde le-am vrut puse. Toate în afară de o singură geantă cu haine, a lui Mihai, era prea mare. Am hotărât s-o lăsăm pe coridor, dar oare am mai putut de un copil hiperkinetic? Când în sus pe geantă, când în jos pe geantă. Când să sară, când s-o smulgă. Tocmai îmi luasem avânt şi mă pregătisem fac ordine, când Mihai deschide simplu uşa şi îi spune mamei copilului pe un ton cât se poate de rugător, aşa ca s-o convingă:
-Nu vă supăraţi, doamnă, aţi putea fi un pic atentă la copilul dumneavoastră? Am şi eu nişte ouă în geanta pe care tooottt sare întruna…
Apoi închide uşa politicos. Mă uit prin geam la mama care învineţeşte pe loc la faţă și se apucă la smucit copilul obraznic, scuturându-l ca la cutremur. Ofer în gând Premiul Originalității lui Mihai pentru idee și-mi văd mai departe de drum, neuitând să mai trag câte un ochi la copilul dincolo de geam care e certat din ce în ce mai aspru.

5 martie 2010

episodul 1

Fiindcă mami lucrează la CFR, Doamne, ajută, trebuie să recunosc că am devenit dependentă de trenuri. Nu tu BMW, nu tu avion. Tren, dom’le, t-r-e-n. Aşa că multe episoade caraghioase şi-au avut desfăşurarea atunci când m-am nimerit prin preajma trenurilor. Din capul locului menţionez că doar două trenuri am pierdut în viaţa mea şi nu ştiu cum se face, nu ştiu cum se întâmplă, dar tot iarnă a fost şi tot Roxana se afla cu mine de fiecare dată când am fluierat a pagubă în urma lor.
Întamplârea mea favorită e cea din decembrie 2008, când printr-o minune am ajuns foarte devreme cu Roxana în faţa trenului. Numai că nu se mai dădeau locuri la clasa a II-a, unde aveam noi abonamentele şi, decât să ne stricam “aiurea, fată!” filele de permis doar pentru clasa I, am decis că e mai bine să fim tupeiste, să păstrăm abonamentele cu clasa a II-a, dar să ne urcăm la clasa I, ca două domnişoare respectabile ce suntem. Unde să stăm noi pe coridoarele clasei secunde, să ne fluiere toţi neserioşii, când putem foarte bine să ne aşezăm chiar acolo unde ne este locul…
Zis şi făcut. Hai, urcă cele 100 de bagaje şi pune-te pe căutat de locuri. Fix în momentul ăla a sunat Vali, pe vremea aia se afla în friguroasa Norvegie, şi unde, Doamne, iarta-mă, puteam să ratez o asemenea ocazie? Aşa că am lăsat-o pe Roxi să se ocupe de ordinea din tren, eu am coborât să vorbesc la telefon. Nu ştiu ce s-a întâmplat, doar aud strigăte încinse dintr-un compartiment.
-Andraaa, Andraaa, vino odată în tren!
Alerg la locul cu pricina, când să vezi? Roxana se chinuia să scoată bagajele din compartimentul gol, care între timp se umpluse de băieţi “nesimţiţi, dragă, că nu cedează locul!”.
Şi iată-ne toate strâmbe pe coridor “că, fată, aşa ceva, să n-avem noi loc la a-ntâia?!”. Când ne chinuiam să trecem la planul B (nicicare dintre noi două nu ştiam care e planul B), trece ofticat un nene şi ne face observaţie “că încurcăm lumea cu bagajele noastre cu tot şi că ar fi bine să ne găsim iute câte un loc”.
Pfiuuu, atât ne-o trebuit! Parcă ne-o dat cu tifla în cap! Păi de dojeneli d’astea avem noi nevoie acum? O aud pe Roxana cum pufăie a nervi în spatele meu, aşa că prind curaj şi indignată întreb:
-Da’ cine te-o băgat pe dumneata în seamă? Nu vezi că nu avem locuri? Und’ să stăm? Pe tren???
- Doamneee, așa ceva! se minuna mai departe Roxana mea cu ochii în tavan.
Ăsta face ochii cât cepele, zâmbeşte în colţul gurii, tace şi pleacă. Într-un final, am pus mâna pe două locuri de la clasa I, locuri care erau deja ocupate, numai că ocupanţii lor la atitudinea noastra vehementă că “astea-s locurile nostre, chiar vreţi să vă arătăm biletu’???” ne-au crezut pe bune, aşa că fie au stat în picioare lângă noi, fie au zburat în căutare de locuri la clasa a II-a.
Stai, dragă, liniştită, picior peste picior, relaxată în timp ce călătorii unui întreg vagon se chinuie să-şi schimbe locurile între ei… Satisfăcute, ne-am apucat de povestit “ce tare ne-a ieşit faza”, aşa că nu mai aveam de ce să ne facem griji.
-Bună seara! Vă rog să prezentaţi biletele la control.
-Ia uite, Roxi, e chiar tipu’ ăla la care ne-am răstit amândouă mai devreme. Numai că de data asta are şapca CFR şi ne cere actele de identitate...