29 iulie 2010

gafa bate croitoreasa

Croitoreasa pe care am găsit-o pe ultima sută de metri e o aiurită. Dumnezeu ştie cât îmi lipseşte mama lui Simm! Nemulţumită că tipa e o picată din Lună şi că nu mi-a făcut rochia după modelul pe care îl voiam eu, o sun pe Adriana să mă plâng la ea.


Nunta: 22 august 2010

Mireasa: Adriana

Domnişoare de onoare: 6

Croitoreasa: o zăpăcită

Angajata croitoresei: o încăpăţânată

Rochie: model nerespectat

Situaţie: tensionată


Vorbesc cu ea. Închid telefonul.

Apelez numărul croitoresei.

Vorbesc cu ea. Închid telefonul.

O sun din nou pe Adriana.

Magazin. Înghesuială mare. Muzică tare.

La capătul celălalt al telefonului se aude un “da” înfundat. Încep:

-Fată, croitoreasa asta e o ameţită, pe bune! Îţi dai seama că habar n-are să-mi facă rochia? Serios, nu ştie nimic! Nimic, fata, tu pricepi? Nimic! Acu’, închipuie-ţi, trebuie să mă întorc acasă, să-mi car înapoi până la ea ditamai rochia făcută de mama lui Simm, ca să îi arăt cum să mi-o facă! Horror!

Vocea care îmi spune că nu e Adriana îmi e cunoscută. Da, chiar nu e Adriana. E tot croitoreasa. Am apelat din greşeală numărul ei.


Eu: penibilă.

28 iulie 2010

la mulţi ani, TATI!

Încrede-te în Domnul, şi fă binele;
locuieşte în ţară, şi umblă în credincioşie.
Domnul să-ţi fie desfătarea,
şi El îţi va da tot ce-ţi doreşte inima.
Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului,
încrede-te în El, şi El va lucra,
El va face să strălucească dreptatea ta ca lumina,
şi dreptul tău ca soarele la amiază.
Taci înaintea Domnului, şi nădăjduieşte în El.
Psalmul 37:3-7a

Cu toată dragostea din lume,
mami, Roxana şi Andra  

14 iulie 2010

pe marginea bordurii

Aseară. Diana. Seminţe. Suc. Pe marginea bordurii. Exact ca pe vremuri. La capătul străzilor scurte ne aştepta zâmbind copilaria. Am luat-o pe Diana de mână şi am înaintat. Râsete. Emoţii. Jocul de-a v-aţi ascunselea, săniile, trupa rivală, leagănul, groapa, Sailor Moon, prieteni noi, bătăile cu apă, trandafirii roz. Biciclete, căzături, casetefon, iarăşi râsete. Cine ar putea să lase în urmă toate astea? o întrebam repetitiv pe Diana.

Am stat până târziu cu ea afară. M-am simţit de parcă eram o puştoaică. Adriana, Lenuţa unde sunteţi? Pe unde v-aţi pierdut?

Acum e altfel. Nu ne mai aşteaptă nicio bicicletă după poartă, copiii s-au împrăştiat în ţară. Strada e din nou pustie. A fost mult prea frumos şi de fiecare dată când mă gândesc ce repede s-a petrecut totul, mi se zbate un fior în mâna dreaptă. Chiar şi adio-ul s-a întâmplat pe tăcute, aşa, să nu ne zguduie atât de tare.

Dintre toţi, am mai rămas doar eu cu Diana. Povestind de viaţa noastră, de oamenii intraţi în ea. Aseară. Seminţe. Suc. Pe marginea bordurii. Exact ca pe vremuri.

La capătul străzilor scurte, nu mai e nimeni, doar un parfum vechi de melancolie, atât de cunoscut mie, mă face să mă doară totul.

12 iulie 2010

stea de mare

Tu eşti ahu – gazela cu ochii căprui!

1 iulie 2010

“Invitaţia la vals”


În 1936 apare, în editura “Vremea”, romanul “Invitaţia la vals”, care înregistrează, de-a lungul timpului, 35 de ediţii, obţinând un record unic în materie de tiraj. Autorul devine unul dintre cei mai citiţi scriitori din perioada interbelică.
Şi cum ar fi putut să nu devină? E atât de tragică, încât nici nu ar trebui să amintesc drama ei. Dar e singura carte care mi-a zdruncinat adolescenţa şi aş putea să vobesc ore în şir despre ea fără să mă satur. Nu credeam că un bărbat poate să sufere atât de mult, cum nu credeam că Mihail Drumeş poate să redea atât de bine conflictul psihologic al unei femei. În fiecare pagină am învăţat să-l urăsc pe Doru. În fiecare pagină am compătimit-o pe Aimée…E o carte în care mândria ia locul dragostei, prăbuşind fiinţele omeneşti într-un abis al suferinţei. O iubire care te face să realizezi că, de multe ori, sentimentele strică ordinea lucrurilor fireşti. Însă pasiunea nu dispare. Nu are cum să nu te înfioare şi toate cărţile citite până acum pălesc în lumina ei. Iar scrisoarea din finalul cărţii rămâne cea mai zguduitoare scrisoare de dragoste pe care am citit-o vreodată.
Acum, când în nări simt dulcele miros de carte veche, îmi amintesc invitaţia la vals. Pe biroul din faţa mea zace cartea cu copertele rupte. Pe prima pagină, undeva în dreapta, jos, notarea mea timidă de atunci:
“decembrie, 2002
Var”.
A fost întâia dată când am citit-o. A fost întâia dată când m-am îndragostit de ea şi de fiecare dată când am dus dorul unei cărţi bune, m-am întors la ea, să o citesc din nou. Şi nu mi-e ruşine să recunosc că i-am plans povestea.

“Nu, nu pot începe mai înainte de a-ţi spune încă o dată că te-am iubit, cum n-am iubit pe nimeni. Adică greşesc: cum să fac o comparaţie când nu te-am iubit decât pe tine? […]
Tu ai rămas singura mea iubire şi, dacă aş fi trăit până la adânci bătrâneţe, tot n-aş fi iubit a doua oară. Este aşa de neverosimilă şi de puţin omenească povestea acestei iubiri unice, încât oricui i-ar părea o născocire. Când am citit Manon Lescaut, am ridicat din umeri zâmbind sceptic, neconvinsă. E cu neputinţă, îmi spuneam, să iubeşti aşa total, numai o singură dată în viaţă.
Destinul a vrut să-mi dea o lecţie aspră; m-a ales tocmai pe mine ca să confirm realitatea unei poveşti, s-o depăşesc chiar.
Nu mă plâng! O vreme am fost atât de fericită, încât socot că nu m-am achitat faţă de fericire cu preţul tututor suferinţelor pe care le-am îndurat după aceea.
Iubirea e nesăţioasă, de un egoism sălbatic, vrea să-i sacrifici tot fără a-i cere nimic în schimb, mulţumindu-te doar cu ceea ce-ţi oferă. Eu am râvnit totul de la tine pentru că îţi dădusem totul. Oricum, ceva mai bun decât mine nu puteam să-ţi dau. […]
Încă o dată rămâi cu bine, Dor! Te sărut aievea, cum te sărutam odinioară de zeci de ori, încât îmi spuneai copleşit: Nebuno, lasă-mă, mă înăbuşi! - şi eu tot mai mult voiam să te înăbuş. De ce nu te-am omorât atunci? De ce n-am murit împreună?”


“E de neconceput cât am iubit-o pe Mihaela. S-a strecurat atât de integral în mine făcând una cu fiinţa mea, încât acum când a plecat în lunga ei călătorie şi-a luat numai trupul cu ea, dar în mine a rămas întreagă, mai vie ca niciodată. Voia să-mi intre în sânge, şi iată, izbutise mai mult, infinit mai mult decât se aşteptase.
Totul, totul îmi vorbeşte de ea: locurile pe unde am hoinărit, casele, grădinile, lucrurile, oamenii pe care i-am cunoscut împreună. În toate şi în tot parcă şi-a lăsat fiinţa ei. (Şi risipa aceasta nu mai avea margini.) Când tac, fiinţele şi lucrurile dinafară încep să grăiască amintirile din mine. În gânduri şi în vis, în iubire şi în ură, în bucurie şi în suferinţă, în făptură şi în vorbă, e pururea vie, pururi prezentă Mihaela! Pretutindeni Mihaela! Obsesie uriaşă, copleşitoare, trebuinţă ca aerul şi lumina.
Cine ar putea să-mi smulgă rădăcinile ei crescute până în adâncurile mele cele mai insondabile? Iubirile mari sunt tocmai acelea de care te îndoieşti mai mult. […]
Am credinţa fermă că viaţa mea a început cu Mihaela şi se încheie o dată cu ea.
Oricum, a fost prea frumos ca să se sfârşească altfel. Adio!...”