31 mai 2011

e oficial

“Destulă pace pentru un război” rămâne cel mai prost volum de poezii pe care l-am citit în ultimii ani. Am fost atrasă de mult timp de titlul acestei cărţi, aşa că m-am hotărât să mi-o cumpăr. Mare greşeală. Primii 15 lei pierduţi aiurea pe o “carte”.

30 mai 2011

26 mai 2011

my favorite

24 mai 2011

my lover

„şi dacă dragostea mi-a luat ceva ce niciodată nu mi-a mai înapoiat, de data asta mi-a dat mai mult decât am cerut. şi dacă dragostea m-a lovit până mi-a frânt inima, de data asta mi-a dat mai mult decât am cerut.”
marta sánchez – más de lo que pedí

22 mai 2011

săptămâna asta








17 mai 2011

"viaţa pe un peron"

De când mă ştiu, mi-a plăcut să cumpăr cărţi şi sufeream că niciodată n-aveam destui bani pentru asta. Cumpăram chiar şi mai multe decât reuşeam să citesc, îmi ziceam că într-o zi voi găsi timp pentru fiecare. În felul acesta, îmi umplusem camera. Stăteam dimineaţa sau seara în pat şi mă uitam la cotoarele lor pe care le ştiam pe dinafară. Pe unele nu apucasem să le deschid niciodată. Pe altele le răsfoisem. Din altele citisem la întâmplare câteva pagini sau câteva capitole. Şi, în sfârşit, pe unele le citisem sau le citisem chiar de mai multe ori. Dar mie îmi erau toate dragi. Dacă mi le-ar fi luat cineva, dacă mi-ar fi făcut curăţenie în cameră şi ar fi scos cărţile mi-ar fi fost îngrozitor de frig.

Când nu mai poţi face nimic, când te simţi ca o gânganie în pumnul destinului, nu zici: sunt disperat; zici: aştept. Va veni, nu va veni ce aştepţi, nu se ştie. Important e să aştepţi. Din moment ce astepţi, faci ceva. Ţi-ai găsit o ocupaţie. Cum mi-am găsit eu aici, unde am învăţat o nouă meserie, domnilor. Mult mai grea decât aceea de a călători, de a alerga, de a te îmbulzi. Pentru că atunci când alergi, îţi foloseşti picioarele. Când te îmbulzeşti, îţi foloseşti braţele. Dar când aştepţi nu-ţi foloseşti decât puterea de a spera. Şi aici e greutatea.

Şi m-am gândit cât de orbi suntem în fiecare dimineaţă. Se luminează această stea pe care ne naştem şi murim, iar noi nu găsim ceva mai bun de făcut decât să ne controlăm, plictisiţi sau grăbiţi, ceasul. Noaptea se retrage undeva în neant şi ne regăsim pe noi înşine şi lucrurile din jur fără să ne mai miram cel puţin, încât nici măcar nu le mai observăm. Ni se pare că e o datorie a pământului să ne lumineze la ora prevăzută. Şi astfel, în loc să aibă gust cosmic, dimineaţa are gustul pastei de dinţi.
Octavian Paler

14 mai 2011

temă de gândit

Nu există semn mai bun al reuşitei decât ura şi invidia celorlalţi. Gabriel Liiceanu

13 mai 2011

gândesc diferit, deci exist

După „Bărbaţii sunt de pe Marte, femeile de pe Venus” (John Gray) şi „Dragostea nu este o întâmplare” (Claudia & David Arp), m-am hotărât să citesc „De ce femeile uită greu şi bărbaţii repede” (Marianne J. Legato). Am ajuns la concluzia că femeile şi bărbaţii sunt foarte diferiţi, gândesc diferit, simt diferit, reacţionează diferit. Am realizat încă o dată că diferenţele acestea nu ar trebui să provoace tensiuni între sexe. Mai degrabă ar trebui să ne ajute să ne apropiem unii de alţii, să învăţăm să ne înţelegem şi să găsim puncte comune în rezolvarea problemelor. Cine a citit măcar una din aceste cărţi, ştie despre ce vorbesc. Am amintit de ele fiindcă ieri mi s-a întâmplat o chestie destul de funny. Mi-am dat seama pentru a mia oară că reacţionez (foooarte) diferit faţă de sexul opus.
În timp ce ne plimbam aseară, Tibi a avut neinspirata idee să ude o pisicuţă de care mie îmi era foarte drag. Adică tocmai în faţa mea, eu protectoarea tuturor pisicilor din lumea asta. Bineînţeles că m-am super-mega-supărat („n-ai pic de suflet în tine”, „ai speriat-o, o să-ţi pară rău” etc), aşa că a urmat o serie de pedepse şi o alta de împăcări. La întoarcere (era deja întuneric şi eu eram împăcată :P) am observat amândoi că se mişcă ceva pe lângă zid. Când ne-am apropiat, în mintea mea s-a aprins imediat un beculeţ roşu pe care scria „şobolaaaaaan. Fugi!”. În momentul ăla, părul mi s-a făcut scaiete şi ca la un solemn semnal de alarmă, am început să ţip cât m-au ţinut plămânii, adică ca o apucată. Mă uit crispată la Tibi: n-are treabă. Bun, ţip şi mai tare. Tibi nimic. Încep să urlu. Tibi calm. Atunci, într-un moment de panică mă gândesc că Tibi a încremenit de frică şi că tot eu trebuie să ne salvez pielea. Îmi umflu pieptul ca o adevărată amazoană (ce mai? salvatoare de vieţi, nu alta) şi traversez trotuarul (parcă în slow motion). Îi smulg sticla de apă din mână cu o sălbăticie numai bună de filmat şi pus pe Youtube :)). Tibi se uită şocat, încearcă să mă oprească, eu o dau ’nainte cu luptatu’. Bineînţeles că încep să ud şobolanul „feroce” care, apropo, stătea nemişcat acum, dar nu uit să urlu în acelaşi timp. Tibi parcă îmi zice să mă calmez, eu o iau la fugă cu tot cu sticla goală. Tibi se uită blocat când la mine, când la şobolan. Când se uită mai atent...
-Andra, ia vino ’ncoa.
Urmează o avalaşnă de nu-uri şi ţipete ridicate la volum maxim. Faza durează câteva secunde bune în care Tibi tot încearcă să mă convingă că nu o să mi se întâmple nimic dacă vin lângă el, adică mai aproape de... inamic! Nimic, frate, că iară mă apucă urlatul. Ţip. Ţip din nou. Fac crize, dau din mâini. Într-un final îmi dau seama că nu se va mişca de acolo până nu mă duc, aşa că îmi iau inima în dinţi şi cu un gest de femeie puternică şi invincibilă, îmi dau mâna prin păr şi mă apropii. Ce să vezi? Şobolanu’ nu e tocmai şobolan. E un arici. :))
Jenant. După toată isteria aia, dupa ce am aruncat cu apă pe toţi pereţii de parcă o navă spaţială a aterizat acolo şi eu trebuia s-o spăl, după ce am tunat şi-am ameninţat cum ştiu eu mai bine, ţeapă, nene. Era doar un biet arici. Şi deodată mă cuprinde regretul că l-am udat, că l-am speriat cu ţipetele mele, că sigur o să răcească sărăcuţul de el, că e aşa inofensiv şi nevinovat, ah, etc. Mă întorc spăşită către Tibi cu gândul că sigur e şocat de reacţia mea isterică, însă Tibi... Tibi are alte probleme acum. Lui îi pare rău că
-Of, măi, Andra, şi mi-ai aruncat apa degeaba..........
:))

10 mai 2011

my sweet, my lovely

[...]
lumina ce-o simt năvălindu-mi
în piept când te văd - minunato,
e poate ca ultimul strop
din lumina creată în ziua dintâi.
Lucian Blaga, „Lumina“



8 mai 2011