29 iunie 2012

frumosul meu!


23 iunie 2012

"frânturi dintr-o viaţă. drumul la şi de la Auschwitz"

Îmi amintesc însă de un refugiat evreu din Polonia care a ajuns în micul nostru oraş şi care a fost ascuns de mătuşa Lotti, mult timp înainte ca ungurii să vină. Stătea într-o cameră întunecată şi tresărea de fiecare dată când cineva suna la uşă. Noi copiii trebuia să mergem la el cu mâncare şi eu mă speriam de privirea lui rătăcită, care oglindea groază, descurajare şi durere. 

Într-o dimineaţă, când m-am trezit puţin mai devreme decât de obicei, am trecut din întâmplare prin faţa tatălui meu, care îşi făcea rugăciunea de dimineaţă în dormitor. Avea pe umeri pelerina de rugăciune şi tichia pe cap, iar faţa scăldată în lacrimi. M-am simţit ca trăsnită. Tatăl meu plângea. Nu văzusem niciodată un bărbat plângând. Nu credeam că bărbaţii pot plânge. Şi acum tatăl meu plângea. Se întâmplase ceva? Avea presimţiri rele? 

Duminică, 9 aprilie, în ultima seară de Pesah, a venit decretul: "Împachetaţi-vă toate bunurile, atât cât puteţi duce, şi fiţi pregătiţi pentru mutare. După ora 7 dimineaţa nu mai are voie nimeni să iasă pe stradă, şi când vin jandarmii să vă ia, să-i însoţiţi până la încăperea care vă va fi repartizată în ghetoul nou înfiinţat." [...] 
-Ce-o să se întâmple cu noi? a întrebat mama neliniştită. 
-O să se rezolve cu siguranţă într-un fel sau altul, a spus tata, întotdeauna s-a întâmplat aşa. 
Mama nu s-a lăsat calmată. 
-Trebuie să ne părăsim căminul, lucrurile, doar nu putem să luăm cu noi atât de multe! 
-Nu face nimic, încuiem când plecăm. Poate nu o să dureze atât de mult, a spus tata liniştitor. 

Şi eu m-am învârtit prin locuinţă ca să-mi iau rămas bun de la obiectele binecunoscute. Nu mă simţeam tot atât legată de ele ca mama. Totuşi, mi-am lăsat privirea să mângâie soba care îşi împrăştia căldura plăcută iarna, canapeaua moale unde obişnuiam să mă cuibăresc cu o carte bună, şi vitrina, unde întotdeauna erau dulciuri: praline de ciocolată, bomboane, fructe confiate. Privirea mea a continuat să urmărească pereţii şi s-a oprit la căpiţa de fân din tabloul cu peisaj, unde întotdeauna vroiam să mă ascund când îmi era greu. Asta aş fi preferat să fac şi acum. 

O voce din megafon dădea ordine: "bărbaţii la stânga, femeile la dreapta", şi bastoanele aveau grijă ca ordinele să fie ascultate. L-am sărutat repede pe tata şi l-am rugat să se grăbească pentru a scăpa de lovitură. După câţiva paşi am auzit o pocnitură de bici şi un ţipăt. Să fi fost tata? Nu o să aflu niciodată. 

Am ajuns în faţa ofiţerului SS, înalt, îmbrăcat într-o uniformă impecabilă. Mai târziu am aflat că era doctorul Mengele. Şi-a ridicat privirea pătrunzătoare spre noi şi a arătat cu bastonul spre mama: 
-Tu, du-te la stânga, voi două la dreapta. 
Mama, cu baticul ei albastru şi cu ochii roşii de plâns, se agăţa de noi. 
-Sunt copiii mei. 
-O să-i întâlneşti mâine. 
-Pot să primesc puţină apă? 
-O să primeşti cafea când ajungi la destinaţie. 
Mama mea dragă! Nu a primit nicio cafea când a ajuns. În schimb s-a deschis robinetul de gaze când stătea şi-şi întindea buzele însetate către stropitoarea duşului. 

Oameni cu obraji îmbujoraţi, îmbrăcaţi în haine călduroase, se grăbeau prin faţa noastră, aparent fără să ne vadă. Totuşi nu se puteau abţine să nu arunce priviri cu coada ochiului. Ce gândeau oare când ne vedeau, femei slabe în haine subţiri, tremurând, dând zăpada cu lopata? Că aveau vedenii? Sau poate că nu ne vedeau deloc. Nu vezi ce nu vrei să vezi. Doar puţini oameni stăteau şi ne priveau de la o distanţă potrivită. Nimeni nu venea mai aproape, nimeni nu punea întrebări. Mai târziu, aveau să spună că nu au ştiut nimic... Şi, şi mai târziu, că totul a fost o minciună. 

Libertate... Gândul îmi dădea ameţeli. Nu puteai să pricepi cu adevărat ce înseamnă asta. Dar ştiam un lucru: trăiam, după ce fusesem moartă. Am murit în noaptea de 18 mai 1944, când am venit la Auschwitz. De acum înainte am de gând să îmi serbez ziua de naştere pe 15 aprilie. Cine ştie ce viaţă mă aşteaptă, dar ceea ce se va întâmpla, se va întâmpla unui alt eu, care nu mai are nimic din fata care s-a născut la Sighet într-o zi de iunie 1924. 

Am privit în jur. Eram afară pe stradă. Am făcut câţiva paşi nesiguri şi m-am întors. Eram singură. M-am întors încă o dată. M-am uitat înapoi de fiecare dată: îmi era greu să cred că sunt singură. Mi-a luat mult timp până când am îndrăznit să cred că niciun paznic SS nu mergea în spatele meu cu puşca şi că nimeni nu încerca să mă împiedice să-mi continui drumul. Abia atunci am simţit cu adevărat că sunt liberă.

De unde să încep? Auschwitz? O să înţeleagă? 
-Sunt evreică. 
-Dar de ce aţi fost trimişi în lagăre de concetrare? Totuşi trebuie că aţi făcut voi ceva! 
Ce să răspunzi la asta? Că nu am făcut nimic? Că tocmai de asta am fost închişi. 

Sunt singură, sunt liberă, liberă să mă duc unde vreau, libera să fac ce vreau, liberă să mă bucur de ziua asta oricât de tare şi oricât de mult timp vreau. Privesc însetată în jur, vreau să beau verdeaţă, vreau să beau soarele, să înghit totul deodată. Vreau să devorez totul repede, repede, aşa cum devorasem pâinea în ultimele săptămâni, repede, înainte ca cineva să apuce să mi-o ia. 

Doi băieţei stau sub pod. Şi ei au căciuli roşii. Au undiţe în mâini, unul este foarte ocupat să înşire viermi pe cârlig, celălalt aruncă undiţa cu boltă. Alături este o găleată şi mă întreb dacă a prins vreun peşte. Mă năpădeşte dorinţa să mă duc acolo, să particip şi eu şi să le povestesc că şi eu am stat aşa sub un pod demult, foarte demult. Poate că a fost acum o sută de ani, poate în altă viaţă, înainte ca pământul să dispară pentru mine. Sau, mai bine zis, înainte ca eu să fi dispărut de pe pământ. 

Încă îmi amintesc, dar abia mai ştiu cum am simţit atunci. Îmi amintesc că mă durea, dar nu mai pot trăi acel sentiment. Îmi amintesc unghia infectată de la degetul de la picior, îmi amintesc ruşinea când stăteam acolo dezbrăcată, îmi amintesc momentul despărţirii. Încă îmi amintesc aproape tot, dar amintirile încep să pălească. Dacă pălesc în mine, ce se întâmplă cu cei care nici măcar nu au trecut prin asta? Iar generaţiile viitoare vor putea oare să înţeleagă? 
Hédi Fried

22 iunie 2012

de viaţă

"Principalul lucru e familia. Cariera nu te aşteaptă acasă. Banii nu-ţi şterg lacrimile. Şi faima nu te îmbrăţişează noaptea."

21 iunie 2012

super sweet

-Matei, cum face câinele?
-Ham-ham!
-Cum face pisica?
-Miau, miau!
-Cum face puiul?
-Nani, nani... :))

14 iunie 2012

13 iunie 2012

tri-lu-li-lu

Mi-e lene să scriu. De fapt mi-e lene să fac orice, în afară să dorm. Mă mir de fiecare dată când fac curăţenie în apartament că-mi ia toată seara. Când era soră-mea pe aici terminam totul în timp record, ba încă mă prezentam în faţa ei să-mi primesc laudele. SAU obiecţiile. :)) Acum nimic. Mai comentez leneşă şi abătută prin camere...
Sunt obosită, nici măcar nu mai am timp să mă uit în oglindă atunci când plec de la grădiniţă. Abia în fir realizez că am pantalonii pătaţi cu ciorba lui Tudor, că Alex iarăşi a salivat pe umărul meu, că Veronica mi-a stricat cocul şi că probabil Ariana a flecit o gură de banană fix pe perna unde mă aşez când le dau fructele. Părul mi-e vopsit cu acuarele şi mă dor degetele de la picioare fiindcă Albert mereu mă calcă pe ele când vrea să-l iau în braţe. :) Încă le aud râsul sau plânsul în urechi, cuvintele nearticulate şi, de obicei, când mă aflu în mijlocul de transport, par autistă din cauza epuizării fizice. Ieri însă, am reuşit să urmăresc o conversaţie foarte... antipatică.
-Alo, Gabriela? Scuză-mă că te deranjez în afara orelor de serviciu, dar am o rugăminte la tine. Vezi că mâine vine din partea mea o doamnă, te rog s-o serveşti imediat. Da, da, ştiu, dar las-o să treacă mai repede. Bine? Vai, mersi mult de tot. Rămân datoare. Te puup.
Tipa închide telefonul şi apelează satisfăcută alt număr.
-Alo, doamna Stănica? Gata, am rezolvat. Nici nu mai trebuie să staţi la coadă. Exact, exact. Vă duceţi frumos acolo la ghişeu şi le spuneţi fără probleme că veniţi din partea mea. Nu, nu contează dacă stă lumea la rând, faceţi cum v-am spus, bine? Ok, ok, n-aveţi pentru ce. La revedere!
Pe măsură ce ascultam, începeau să-mi fiarbă nervii. Probabil d’aia se duce ţara asta de râpă, fiindcă nimeni nu mai are răbdare să-şi îndeplinească obligaţiile. Totul e pe pile, aşa se rezolvă imediat şi sigur toate problemele.
Cine mă cunoaşte ştie că sunt o persoană foarte comodă, dar surpriză: nu-mi place să produc nedreptate în jurul meu. În liceu fugeam în pauzele dintre ore la mătuşă-mea la cabinet, să-mi dea motivare pentru absenţele şcolare, dar niciodată nu mă băgam în faţă. Ştiam perfect care îmi este poziţia, aşa că aşteptam la rând. Cunoşteam toate pliantele de acolo, cu toate medicamentele pentru toate bolile. :)) La fel când aveam treburi cu ea. Trăgea fără spor săraca Ani, asistenta, de mine să intru fără să mai aştept la coadă, dar nu mă dezlipeam de scaun până nu ieşea mătuşă-mea şi mă certa “Of, intră, dragă, înăuntru.” Sincer? Mi se părea penibil în loc să mă simt flatată. Puteam să profit la maxim de chestiile de genul ăsta, dar niciodată nu m-am agăţat de ele. Ba din contră, mereu am preferat să fiu trasă la răspundere pe nedrept fiindcă eram nepoata directorului, decât să şuşotească lumea pe la colţurile şcolii că sunt protejata lui. La bancă, cumpărături, poştă sau farmacie veterinară - la fel.
Când m-am dat jos din fir, am constatat cu stupoare că tipa respectivă, care făcea fără nicio jenă aranjamentele, a luat-o chiar în direcţia unde mergeam eu. Şi discuţia continuă cu punctul culminant:
-Păi da, dragă, ce să stea ca fraiera la rând? Las’ că i-am rezolvat eu. O să-mi multumească ea mai târziu şi mai mult, fiindcă am scutit-o de câteva ore plictisitoare.
Împuşcă-te, stimată doamnă!” i-am replicat eu în gând şi am trecut mai departe.

12 iunie 2012

în centrul lumii m-am născut

 în centrul lumii m-am născut
                    lipsit de libertate,
lipsit de glas şi de auz,
                   de zare şi de toate.
 
azi eu de centru sunt distant,
              sorbind din depărtare
mă macină un gând amar,  
                      o aspră întrebare:
în centrul lumii eu născut,
                      lipsit de libertate,
eu cand nimic nu am avut,
           oare aveam de toate?...
P.G.

2 iunie 2012

he is mine.

1 iunie 2012