27 februarie 2014

a venit primăvara...

...și la noi în sala de grupă :)

26 februarie 2014

24 februarie 2014

"iartă-mă, mamă, pentru ceea ce nu sunt!"

Și iubește-mă pentru ceea ce sunt.

Nu știu voi, dar eu am crescut în competiție cu copiii lumii. Copiii lumii, din întâmplare, erau niște copii perfecți. Aveau cele mai mari note la școală, erau cei mai educați, erau cei mai cuminți și cei mai harnici.

Copiii lumii n-ar fi luat niciodată mai jos de 10. Nu numai că ar fi fost ași la toate materiile, dar ar fi avut nopți albe citind din scoarță în scoartă toate cărțile marilor autori.

Copiii lumii n-ar fi făcut niciodată mizerie în casă sau dezordine și dacă, printr-un mecanism inexplicabil ar fi deranjat franjurile de la covor, atunci tot ei le-ar fi și aranjat la loc.

Copiii lumii n-ar fi făcut niciodată mofturi la mâncare, ar fi înghițit tot ce li s-ar fi pus în față și oricum n-ar fi avut mâncare așa bună cum aveam eu.

Copiii lumii n-ar fi avut vacanțe așa ca mine, să stau acasă și să mă joc. Nu, ei și-ar fi ajutat părinții la toate muncile. Și, n-are sens să mai adaug că seara, înainte de culcare, ar mai fi stat să citească vreo două ore.

Copiii lumii ar fi acționat numai la comanda părinților și nu de capul lor așa cum făceam eu uneori.

Copiii lumii ar fi întreținut discuții elevate cu musafirii atunci când li s-ar fi spus, nu ca mine, care câteodată nu numai că nu aveam chef să dezvolt vreun subiect, dar nici măcar să le spun ce vreau să mă fac când o să mă fac mare nu eram dispusă.

Copiii lumii au avut întotdeauna înclinație către fizici care mai de care mai atomice, chimii, matematici și alte lucruri care pe mine m-au lăsat indiferentă.

Copiii lumii nu s-ar fi apucat niciodată de fumat, n-ar fi ieșit în cluburi, n-ar fi băut nici măcar o lacrimă de alcool.

Și, să nu uit, copiii lumii erau grași și frumoși, nu scheletici ca mine.

Mama, se pare, era singura femeie care dăduse naștere unui copil care nu era ca ceilalți copii. Toată copilăria am trăit cu un fel de milă ciudată în suflet pentru că mama, ființa pe care o veneram, care mi se părea cea mai frumoasă și cea mai deșteaptă, a ajuns să aibă un copil ca mine.

Nu știam cum se întâmplase asta, ar fi trebuit s-o moștenesc cât de cât, de aceea nu-mi explicam unde greșise ea. Încercam din răsputeri să mă ridic și să fiu și eu, măcar o dată, la acest nivel… Să fiu așa cum erau copiii lumii.

În cei 30 de ani n-am fost niciodată ca ei și, deși știu că e o prostie, și când am ajuns adult am continuat să încerc să fiu așa. Am tot căutat recunoștința mamei.

La un moment dat mama a încetat să mi-i tot pomenească. Probabil  a realizat că pe la 25-26 de ani e cam târziu pentru un om să se mai schimbe.

Eu aproape că n-am simțit nicio schimbare. Singura deosebire era că acum nu mai pomenea atât de des despre ei, dar eu continuam să trăiesc ca să-i demonstrez că, deși nu sunt ca vreunul dintre copiii lumii, se poate mândri cu mine și din alte motive.

Deși mama renunțase la ei, copiii lumii au continuat să fie cu mine. Orice aș fi făcut, nu era chip să mi-i scot din cap și să nu mă întreb ce-ar fi făcut ei în locul meu.

De ceva vreme, traversez o bucată de viață destul de grea pentru mine. Am început să comunic mai puțin și cu mai puțini oameni. Mama e un om cu care vorbesc mult, dar nu comunic nimic. 

Ne sunăm de câteva ori pe zi și avem tot felul de discuții pe teme domestice. La un moment dat, am început să le evit și pe acestea. Nu pot să povestesc zâmbind despre mărarul din mâncarea de mazăre când pe mine mă macină altele.

Mamele, oricum ar fi ele, știu când mințim. La fel și mama. A realizat că nu mă mai hrănește mâncarea atât de intens discutată. S-a urcat în tren și a venit la mine. Era cât pe ce să fie totul perfect, când mama a început să-mi povestească despre fiica unei bucătărese care este bursieră la inginerie aerospațială. Mi-a spus că e plecată din țară, că e are medii de top, că va lucra pe nu știu unde, concluzia ei fiind: “că așa sunt copiii lumii – deștepți”.

Am obosit să alerg ca să ajung să fiu și eu ca acești copii ai lumii. Așa că, mamă, te rog să mă ierți pentru ceea ce nu sunt. Renunță și tu la atâtea așteptări, ia-mă așa cum sunt și privește-mă. 

Cu ochii pe copiii lumii ai uitat să mai fii atentă la copilul tău! Cine știe, poate o să ai surpriza să descoperi că sunt unul dintre ei…

sursă articol aici.

19 februarie 2014

la mulți, veseli și fericiți ani, Tibi!


fără frumuseţea ta, frumuseţea lumii e scrum şi cenuşă,

fără braţele tale, braţul oricui e pentru mine laţ de spânzurătoare.
trăiesc numai ca să măsor, în fiece clipă, neîndurarea morţii.

fără ochii tăi, ochii mei nu văd decît întuneric, 
nimic nu mai are glas, stinsă e orice lumină. 
ce grea e moartea într-un univers care el însuşi moare.

fără numele tău, numele meu numeşte neantul,
vânăt urcă din adânc valul mării, urlându-şi disperarea.

fără frumuseţea ta, frumuseţea lumii e scrum şi cenuşă.
Geo Bogza - Nu credeam să-nvăț...

18 februarie 2014

cel mai, cel mai

Ștefi către mine, în timp ce mă chinuiam să îl îmbrac în pijamale:
-Andra, tu ești comoara mea, îmi vine să te mănânc, dar îmi vine și să te iubesc.
Bineînțeles că m-a bufnit râsul și m-am grăbit să-i spun:
-Te iubesc cel mai mult.
La care el foarte serios mi-o întoarce imediat:
-Eu te iubesc cel mai tare! :)))

14 februarie 2014

un strop de suflet

Am sufletul amar. Am inima ruptă. Sunt sfâșiată pe dinăuntru. Simt că mă prăbușesc și nu am de ce să mă țin. Nu am de cine să mă agăț. Trebuie să vorbesc. Trebuie să scriu.
Trebuie să explic. Trebuie să mă explic. Pentru că sunt chinuită. Și pentru că mă doare. Și mă doare atât de tare...

Se spune că niciodată nu îți dai seama cu adevărat de valoarea unui lucru decât după ce îl pierzi. Și cât de dureros devine timpul când realizezi pierderea unei persoane dragi!

Nu există durere mai mare în viața mea ca moartea bunicului meu. 
Marți s-a împlinit un an de când s-a stins din viață. Și am impresia că abia ieri l-am înmormântat. Pentru că durerea e la fel de mare, e tot acolo. Încă mai plâng pe străzi când îi simt lipsa. Oamenii încă se uită ciudat atunci când îmi șterg stingherită lacrimile. Probabil se gândesc "Ah, încă o prostuță care plânge după o decepție în dragoste!
De-ar fi așa. De-ar fi doar o amărăciune care s-ar șterge odată cu trecerea timpului... Dar nu. E ceva fără leac. E ceva fără timp. E durere pură, adâncă, neștearsă după persoana care știu că nu se va mai întoarce niciodată. 

Și da, încă mai urlu noaptea după el. Și încă regret că nu i-am arătat niciodată ce mult îl prețuiam cu adevărat. De ce închidem ochii când iubim? De ce nu iubim la timp?

Mă simt singură. Sunt singură fără el. Sunt singură când îi pășesc în casă și singură când mă așez cu nostalgie pe patul lui. Sunt singură când merg la cimitir, să-l văd, să-i vorbesc, să-i plâng la căpătâi. Sunt singură când încerc să dorm, dar nu pot fiindcă mă gândesc că nu îl mai pot vedea. Pare prostesc, dar dac-aș putea să derulez timpul înapoi, aș sări peste înmormântarea lui, aș sări peste ziua în care am adormit plângând în patul lui rece... și peste seara când am primit telefon că a murit. Aș sări peste tot ce-a fost rău de-atunci și mi-aș opri timpul exact în mâinile lui. Mâini pe care n-am știut să i le sărut. 
Da, m-aș opri cu maturitatea de acum să-l îmbrățisez. Și probabil s-ar fi mirat, fiindcă n-ar fi fost atât de obișnuit să-i acord timpul meu. Și l-aș întreba ce face. Ce mai face de când am crescut și n-am știut să-l mai ascult. N-am știut să mă mai așez lângă el, cum o făceam când eram mică. N-am știut să-i mai zâmbesc cum o făceam când eram bucuroasă.
 N-am știut să-i mai vorbesc.
Nu m-am mai oprit să-l văd. Asta mă doare cel mai mult. Că am devenit egoistă. Că problemele mele întotdeauna au fost mai importante ca nevoile lui.
N-am știut de ce avea nevoie. N-am știut pentru că nu l-am întrebat. 

Nu știu dacă el și-a dat seama cât de mult am ținut la el. Mă gândesc cu groază că niciodată nu i-am arătat-o. Și a murit așa, bunicuțul meu, simțindu-se probabil mic și atât de neînsemnat...

O să treacă anii. O să treacă. Și-am să regret toată viața momentul în care m-am supărat pe el fiindcă mi-a mâzgălit o carte. De fapt subliniase pe ea, dar eu n-am avut răbdarea părintelui care ia frumos culorile din mânuțele copilului său și le așază înapoi în cutie.
Nu, eu m-am supărat fiindcă mi-a păsat mai mult de carte, decât de mesajul lui: a vrut doar să sublinieze lucrurile importante din ea...
Astăzi, cu el mort și îngropat, cartea rămasă în urma lui rămâne cea mai frumoasă carte a mea. Și de multe ori mă duc disperată la ea să o deschid, să privesc cu lacrimi urmele lui lăsate acolo...

O să ajung bătrână și-o să mor cu gândul că l-am certat degeaba. Că nu l-am înțeles. Că n-am vorbit cu el atât de mult cât trebuia. Că n-am apucat să îl văd înainte să moară...
O să ajung bătrână și singură...ca acum... și n-o să înțeleg niciodată pe deplin de ce nu m-am rugat mai mult, atunci când am început să cresc, lui Dumnezeu să-mi țină, să-mi țină bunicii în viață.

13 februarie 2014

Kiki

9 februarie 2014

povestea Scufița Roșie

Ștefi: 
-A fost odată ca niciodată, ca niciodată :) A fost odată o scufiță care o chema Scufița Roșie :)
Și mama ei a zis:
-Băi, Scufiță Roșie :)))), să te duci la bunica ta că-i bolnavă. Și ai grjjă să nu te întâlnești cu nici un străin și cu nici un lup și cu nici un vânător :)

eu:
-Și ce-i zice lupu'?

Maria: 
-Unde mergi, scufițo roșie? :)

Veronica: 
-Și Scufița se duce la bunicuța să-i ducă în coș de papa :))

eu: 
-Și acum, ce trebuie să învățăm noi din povestea Scufița Roșie? Că nu avem voie să vorbim cu...?
Copiii:
-Cu lupul! :))))
eu:
-Cu străinii :)

8 februarie 2014

am ajuns la concluzia că...

"Uneori devin rea, pentru că am fost prea bună cu lumea nepotrivită."

7 februarie 2014

se mai întâmplă

Joi. Whatsapp. Alex. "Afaceri" :)) 
Până la urmă ne-am întâlnit întâmplător în firobuz. A fost ceva de genu':
-Andra, soția lui Tibi, hai, mergem să mâncăm undeva?
-A, nu...
-Hai, nu vrei?
-Ba da. :))
Și am coborât în altă stație și m-a scos ca pe o lady în localul în care îmi doream să intru cel puțin din 2010, de când făceam lungi plimbări cu Tibi seara prin Timișoara! Nu știu de ce, dar niciodată plimbările noastre nu se sfârșeau în restaurantul ăla. Ba, adică știu. Că aveam numai două variante pe atunci: KFC sau McDonald's. Din nefericire pentru Tibi, fericire pentru mine, și astăzi tot pe astea le avem :))))

6 februarie 2014

perlele lui Ștefi

Miercuri, pe când copiii încercau să se trezească, vorbeam în șoaptă cu Elena. Și ea s-a scăpat și a început să se vaite, ca de obicei:
-Fată, când pleci tu, o să fie vai ș'amar de mine... Iooi, nici nu vreau să mă gândesc!
Cel puțin două văicăreli din astea pe zi aud din august încoace, de când m-am logodit :))
Ariana s-a dat jos din pătuț, a venit la mine și a început să plângă. Nici nu am făcut legătura. Normal că am luat-o în brațe și am întrebat-o de ce plânge. Mi-a spus:
-Andra, când o să pleci, o să plang mult, mult după tine. Să nu pleci.
Mi-a topit inima. Mi-au dat lacrimile. Nici nu știu cum să-i pregătesc. Ce pot să le spun? Cum să le spun? Ei nu știu de plecarea mea în Germania. Întotdeauna când Elena disperată deschide subiectul ăsta, vorbim ca și cum aș pleca acasă la apartament doar pentru o seară, în niciun caz în altă țară și definitiv.

Și pentru că nu vreau să mă apuce din nou plânsul, încerc în seara asta să mă gândesc numai la lucruri pozitive. De exemplu, copiii mei sunt acum la vârsta la care spun cele mai multe bombe. Toată ziua mă învârt pe lângă ei, râd și mă minunez de câte-n lună și în stele pot să scoată pe gurița lor mică.
La un moment dat, în joc s-a format o familie (logic că m-am bucurat. Până acum nu voiau să se joace decât de-a lupu': "fugiți că vine lupu", "lupul e la geam", "lupul e după ușă, hai să alergăm", "lupul e sub pat", "lupul e pe scări", "haideți să ne ascundem că ne prinde lupul" etc. Peste tot era lupul și numai lupul...). Ștefi era tata, Maria mama și Ariana copilul. Au alergat ei cât i-au ținut picioarele și n-am înțeles de ce, până în momentul în care Maria s-a întors foarte serioasă către Ștefi și i-a zis:
-Iubitule, iubitul meu, nu vrei să te duci, te rog, la grădiniță după fetița noastră micuță?
La care Ștefi foarte important:
-Desigur. Acum mă duc :))

Momentele cele mai "dificilo-haioase" sunt atunci când trebuie să le explic de ce eu am "buburuzele" mai mari ca ale lor :)) Sau de ce băieții sunt diferiți de fetițe atunci când merg la baie :)))) Bineînțeles, să nu uităm de fazele în care ei se apucă să îmi povestească tot ce se întâmplă acasă și eu stau chinuită, încercând să par serioasă și să nu mă tăvălesc pe jos de râs :))

Acum câteva săptămâni stăteam cu Elena pe canapea și râdeam zgomotos. Vine Ștefi (că doar tot el le scoate) la noi foarte ofticat și ne zice:
-Fetelor, vă rog, liniștiți-vă! :)))
Sau, după ce l-am încălțat, mi-a spus:
-Mulțumesc, frumoaso! :)))))))
Zilele trecute l-am prins că se certa la masă cu Maria. Ea se uita urât la el (în momentul ăla m-am gândit la cât de expresivă e, deși e atât de micuță. rele suntem de mici, of, noi, femeile astea:))) și urla cât o ținea gura:
-Eu sunt fetița lu' Andra, nu tu!
Și el dădea cu lingura în masă și țipa mai tare ca ea:
-Ba eu sunt puiul ei, nu tu!
Deci am murit de ras :))) Abia i-am împăcat.
Perla anului 2014 deja a scos-o Ștefi săptămâna asta când mi-a spus categoric:
-Andra, eu nu te dau la nimeni. Tu să mă aștepți pe mine, să cresc eu mare-mare, bine? :)))
Nu cred că am râs niciodată cu atâta poftă cum am râs când l-am auzit :)

5 februarie 2014

"finding Floru"

Săptămâna asta am făcut prima supă de pui după doi ani. Mi-a ieșit ca o răcitură... Deci da... câtă neîndemânare pot să am în bucătărie? Partea proastă e că mi-am promis că n-o să mai intru printre oale decât ca să le spăl (în niciun caz ca să gătesc). Partea bună e că orice parte proastă la mine nu ține până la capăt... așa că în urmă cu două ore, Floru m-a obligat să intru din nou în bucătărie. Cică să îi fac un ceai, că o prinde răceala. Am vârât-o în patul meu cu un paracetamol și m-am apucat de... gătit ceai :))
Mi-a ieșit, adică l-a băut pe tot. Dacă m-am bucurat? Normal că da. Ultima oară când am servit cu ceai pe cineva, mi l-a aruncat pe tot în chiuvetă :)))
Învăț, dom'le. La 25 de ani încă învăț.

4 februarie 2014

cea mai frumoasă "floare"

Pe care am primit-o. De la Maria. Improvizată :))

3 februarie 2014

vara lui Budva

Nici la sfârșitul lui 2013, nici la începutul lui 2014 nu am făcut un epilog al anului trecut, cum obișnuiam să fac. Poate din cauză că mi s-au întâmplat prea multe lucruri, lucruri neașteptate, lucruri triste și lucruri frumoase. Lucruri imprevizibile care m-au lăsat cu gura căscată. Lucruri rele, bune, romantice, emoționante, vesele. Lucruri care m-au pus serios pe gânduri. Și fiindcă de vreo câteva minute bune mă gândesc la ce a trecut, mi s-a făcut un dor imens de Budva.
Bine, recunosc că mi se face dor săptămânal de concediile frumoase pe care le petrec alături de Tibi de 3 ani încoace. Muntele Mic cu trupa, Trei Ape, Poiana Mărului, Băile Herculane, Geoagiu Băi etc. Dar totul a devenit mult mai frumos încă de când am plecat în străinătate. Nu pot descrie emoția care m-a cuprins atunci când am pășit pentru prima oară în Cracovia. Plânsul de la Auschwitz. Veselia de la Balaton și bucuria de la Budapesta. Astea s-au întâmplat în 2011...
Anul 2012 a adus cu el Germania (unde în toamna lui am vizitat răvășită lagărul Dachau), frumoasa Italie cu surprinzătorul Bibione și romantica Veneție. Și bineînțeles, Croația (vieții mele), unde, de prea mult drag și dor, am revenit și în anul următor. 
Așa că în 2013, pe lângă vechea Sighișoara (unde mi-a rămas întreaga inimă) și binecunoscuta acum Croația, am bifat și Muntenegru. Zâmbesc când îmi amintesc de Budva. Și de crizele pe care le-am făcut acolo :)) La un moment dat, chiar Tibi mi-a spus:
-Am vrut să te cer în căsătorie în Budva, fiindcă știu că te-ai îndrăgostit imediat de orașul ăla, dar efectiv nu am avut când de crizuțele tale :))
Eu zic că a picat mai bine în Dubrovnik momentul, fiindcă în Budva nu se mai știe exact ce a fost. Acum eram veselă și iubitoare, acum tunam și fulgeram pe cei doi frați Grozav din cauza curățeniei. Strângeam, adunam, spălam, împachetam, puneam mese, întindeam paturi, totul că micuța Cosette. Iar în final pozam în victima (vieții lor). Că nu le pasă de mine, că nu-s destul de apreciată, că sunt sclava Isaura etc. Imediat (!) îmuiam inima celor doi "insensibili", așa că în următoarele ore eram din nou veselă și apreciată, pentru că amândoi roiau în jurul meu mai ceva ca albinele. Asta până la următorul mic dejun sau bagaj :))
De fapt, mi-a plăcut. Mi-a plăcut să fac două sandvișuri în loc de unul. Ca așa aveam și eu public mai mare pe care să-mi descarc nervii :))
Fiecare, fiecare concediu a fost superb și UNIC în felul lui... 

2 februarie 2014